Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire .
A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.
Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.
Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.
Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre.
Benedict de Spinoza spunea prin "amor intellectualis Dei" : aceasta iubire produce fericirea; ea e o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu. Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune.
Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare .
Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire.
Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente.
Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru domeniul transcendentului.
Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism.
