Modele de piata a muncii

Modele de piata a muncii

Cu toate ca piata muncii se caracterizeaza ca si piata bunurilor printr-o concurenta imperfecta , ea poate fi privita si analizata ca o piata cu concurenta perfecta . Scopul acestei analize il constituie cunoasterea mecanismului ei concret de functionare . Datorita diferentelor foarte mari existente intre profesi , ocupatii , niveluri de calificare , locuri de munca , etc., intre diferitele industrii si firme unde este utilizata forta de munca , in viata economica exista mai multe tipuri de piata a muncii .

Pentru intelegerea mecanismelor de determinare a marimii salariului si a cantitatii de forta de munca ceruta si oferita pe aceste tipuri concrete de piata , trebuie sa pornim de la premisa unei concurente perfecte .

Modelul concurentei perfecte presupune urmatoarele conditii:

- toti lucratorii au acelasi nivel de calificare ;

- exista o concurenta absolut libera atat intre ofertanti cat si intre intreprinzatori ;

- exista un sistem informational perfect privind cererea si oferta de munca ;

- nu exista nici o restrictie in schimbarea locurilor de munca de catre lucratori si in     modificarea numarului locurilor de munca de catre intreprinzatori ;

- nu exista nici o deosebire intre conditiile ofertei diferitelor locuri de munca .

In acest cadru , concurenta dintre ofertanti determina scaderea salariului iar concurenta dintre intreprinzatori cresterea salariului . Ca rezultat , marimea acestuia este determinata de raportul dintre cele doua forte ale pietei si anume , la nivelul la care cantitatea ceruta este egala cu cea oferita .

Acest model de piata se caracterizeaza prin :

- numarul mare al firmelor care concura intre ele in vederea obtinerii unui anumit tip    de factor de munca ;

- numarul mare de muncitori calificati cu calitati si abilitati identice care-si ofera     serviciile in mod independent si individual ;

- imposibilitatea influentarii ratei salariului pe piata de catre firme sau de catre lucratori .

Figura 6. Cererea si oferta de munca pe o piata cu concurenta perfecta

In figura 6 se prezinta cererea si oferta de munca de pe o piata cu concurenta perfecta , unde Qme reprezinta numarul de lucratori angajati iar Se constituie salariul de echilibru .

Avand in vedere acest model , daca salariul ar fi la nivelul S1 ar exista un surplus de oferta iar la nivelul S2 un numar insuficient de lucratori . In ambele cazuri salariul tinde spre echilibru . In acest model nici un intreprinzator nu poate modifica marimea salariului , deci toate firmele trebuie sa plateasca acelasi salariu

Daca o firma acorda un salariu mai mare decat Se , ea inregistreaza pierdere de profit iar daca acorda un salariu mai mic decat Se , exista pericolul sa ramana fara angajati . In ambele cazuri rezultatul nu poate fi decat falimentul ori parasirea sectorului in care opereaza respectiva firma .

Pentru a evita aceste efecte , firma trebuie sa indeplineasca cerintele prezentate de figura 7 :

Figura 7. Realizarea salariului de echilibru

-adica sa plateasca salariul de echilibru Se iar numarul lucratorilor angajati sa fie Qme. Se constata ca pentru firma oferta de munca este perfect elastica constituind totodata si costul marginal al acestui factor de productie CMF iar cererea este reprezentata de venitul marginal produs de munca VMP .

Modelul de piata monopolist presupune ca toata forta de munca sa fie reprezentata de un sindicat care apara interesele lucratorilor dintr-o anumita categorie profesionala sau interesele tuturor lucratorilor dintr-o anumita industrie . Principalul rol al sindicatului este cresterea in anumite limite a salariului in scopul cresterii sau cel putin mentinerii la un anumit nivel a bunastarii economice a membrilor uniunii sindicale .

Desigur ca o crestere a pretului muncii poate avea loc numai in conditiile in care se produc modificari in cererea si oferta de munca . Pe piata muncii sindicatele nu pot influenta decat in mica masura cererea de munca deoarece aceasta depinde de situatia de pe piata bunurilor , de raportul dintre cererea si oferta de pe aceasta piata , de evolutia pretului de pe piata diferitelor resurse economice precum si de conditiile productiei . Alaturi de aceste conditii , o importanta deosebita o reprezinta nivelul si rata de crestere a productivitatii muncii .

Pe acest tip de piata , cererea poate fi considerata o variabila independenta de puterea monopolista exercitata de sindicat ca si in cazul monopolului producerii unui anumit bun . Cu toate ca nu dispun de parghii directe de influentare a cererii de munca , sindicatele pot apela la metode indirecte de exercitare a puterii monopoliste , cum ar fi sprijinul acordat politicii protectioniste a guvernului . Totusi , este o influenta scazuta , deseori nesemnificativa , rezultatul fiind mai degraba stoparea declinului decat cresterea cererii pe piata muncii .

Rezulta ca , la o oferta data de munca , majorarea salariului prin cresterea cererii depinde de politica patronatului si nu de cea a sindicatului , chiar daca acesta dispune de o putere monopolista . In schimb , sindicatele pot reduce oferta de munca si realiza , pe aceasta baza , o majorare a salariului , recurgand de regula la doua metode .

Prima metoda este cea prin care sindicatele pot obtine o crestere a salariului si consta in restrangerea directa a ofertei de munca . In acest sens , ele pot initia o serie de masuri cum ar fi :

- reducerea numarului maxim de ore de munca pe saptamana ;

- limitarea numarului maxim al membrilor sindicatului ;

- refuzul de a acorda aviz favorabil de munca lucratorilor nesindicalizati , etc .

Aceste efecte pot fi evidentiate cu ajutorul urmatoarei reprezentari grafice ( figura 8 ) .

Figura 8

Rezulta ca urmare a reducerii ofertei de la O₀ la O₁ ca , cantitatea de munca angajata scade de la Qm la Qm iar salariul creste de la S la S .

O alta metoda de crestere a salariului o constituie restrangerea indirecta a ofertei de munca . ( Figura 9. ) .

Figura 9

Presupunem ca in urma acordului dintre sindicat si patronat se stabileste un salariu minim la nivelul S1 , care este mai mare decat salariul de echilibru Se format pe baza raportului dintre cerere si oferta pe piata muncii .

Ca rezultat al faptului ca acest salariu minim nu poate fi micsorat , cantitatea de munca angajata se reduce de la Qme la Qm1 . Deci , creste numarul lucratorilor care cauta un loc de munca crestere reprezentata de diferenta dintre Qm2 si Qm1 . Sansa acestor lucratori de a gasi un loc de munca scade si mai mult in conditiile aplicarii primei metode de restrangere directa a ofertei de pe piata muncii .

Daca piata muncii este dominata de un singur cumparator de forta de munca , atunci piata muncii este de tip monopson .

Existenta unui numar limitat de cumparatori confera aceleasi piete caracter de oligopson , in timp ce un numar mare de cumparatori diferentiati asigura concurenta monopolistica . Totusi , se obisnuieste a considera piata ca avand caracter de monopson atunci cand cumparatorii de forta de munca au latitudinea determinarii nivelului salariului . Ofertantii de munca raman , in aceasta situatie , in pozitie de perfect competitori acceptand un nivel dat al salariului .

Ca si in cazul monopolului pe piata bunurilor , patronul determina cuplul pret-cantitate situat pe curba ofertei de munca . In decizia de optimizare a angajarii este important de precizat ca monopsonistul poate practica sau nu discriminarea in materie de salarii . Prima situatie presupune plata unor salarii diferite lucratorilor ce presteaza o munca similara . Vom considera insa , in continuare , cazul cel mai simplu , in care salariile sunt identice pentru activitati identice .

De aici si din forma curbei ofertei de munca , decurge ca angajarea unui lucrator suplimentar determina un salariu si deci un cost marginal pentru monopson mai mare , salariu care se aplica nu doar unitatii marginale de munca ci si tuturor unitatilor de munca anterioare .

Costul marginal al resursei de munca , ocazionat de angajarea unui salariat suplimentar reprezinta salariul platit acestuia plus cresterea globala a salariilor care trebuie platita de intreprinzator tuturor celorlalti angajati anterior .

In figura 10 sunt reprezentate curbele costului marginal al resurselor de munca si a ofertei de munca . Se observa ca au acelasi punct de plecare , situat pe ordonata , la o anumita distanta de origine . Nimeni nu ar dori sa se angajeze pentru un salariu inferior lui W . Costul marginal al resursei de munca excede pentru orice nivel al angajarii pretului aceleiasi resurse . Din acest motiv curba costului marginal se situiaza pe intreg intervalul deasupra curbei ofertei de munca , cu exceptia punctului de start .

Situatia este similara celei intalnite in cazul relatiei dintre cererea adresata monopolistului si curba venitului ( incasarii ) marginal . Venitul marginal este inferior pretului deoarece pentru a vinde mai mult trebuie redus pretul , iar acesta se aplica tuturor unitatilor de produs vandute si nu doar celei marginale .

Salariul ( W )

Costul marginal al

resursei de munca

Curba ofertei de munca

W

O Numar de lucratori ( N )

Figura 10. Costul marginal al resursei de munca si oferta de munca in conditiile monopsonului

Echilibrul monopsonului

In figura 11 sunt reprezentate atat costul marginal al resursei , a ofertei , dar si a cererii de munca . Curba cererii de munca este data asa cum s-a vazut , de evolutia venitului marginal pe seama mainii de lucru sau altfel spus de contributia fiecarui angajat suplimentar la valoarea productiei .

Daca monopsonul urmareste maxim de profit , el va utiliza o cantitate de munca pentru care costul marginal al resursei egaleaza venitul marginal adus de ultima unitate de munca folosita . Acest lucru se petrece pentru un nivel de ocupare egal cu N. Salariul de echilibru corespunzator acestui nivel se afla pe curba ofertei si este W.

Se observa ca , in conditii de echilibru , pe o piata caracterizata printr-un unic cumparator de forta de munca , salariul este inferior atat costului ocazionat de folosirea unei unitati suplimentare cat si venitul marginal aferent ultimei unitati de munca . Dincolo de acest nivel optim al angajarii , cresterea cantitatii de munca ar determina un cost superior venitului adus de unitatea suplimentara , ultimul aflat in scadere asa cum indica curba cererii de munca.

Reducerea profitului devine in acest caz evidenta . De aceea , nici un intreprinzator nu doreste depasirea acestui nivel al ocuparii decat daca obiectivul sau ar fi altul decat maximizarea profitului ( de exemplu o cifra de afaceri mai mare ) .

Salariul de echilibru se observa din figura , este inferior si salariului W care ar rezulta pe o piata perfect concurentiala . Este evident ca , in aceasta ultima situatie , la nivelul Wal salariului unii lucratori nu ar dori sa se angajeze .

Daca acest lucru se petrece la nivel de ramuna , acesti lucratori ( N- N ) vor parasi ramura considerata neatractiva orientandu-se spre alte ramuri cu un salariu superipr . Se produce o pierdere de eficienta comparativ cu cazul concurentei perfecte si care ar putea fi partiala daca cel putin o parte din lucratori ar gasi locuri de munca in alte domenii .

In realitate , piata muncii se afla putin in situatie de monopson pur . Mai degraba exista cativa cumparatori , fiecare avand o anumita latitudine in determinarea salariului . Exista , din acest motiv interdependenta intre firme in fixarea salariului . Cu cat influienta fiecarei firme in determinarea salariului este mai redusa , cu atat salariul se va situa mai aproape de cel in conditii de concurenta perfecta , adica de W . Este posibila si o alta situatie, cea a intelegerii intre cele cateva firme astfel incat salariul tinde spre nivelul propriu monopsonului , W.

Salariu (W ) Costul marginal al resursei de munca

W  Curba ofertei de

W  munca

W Cererea de munca

O N N Numar de lucratori ( N )

Figura 11. Determinarea salariului in conditiile monopsonului

Separat de modelele de piata analizate anterior , prezentam un model ideal al pietei fortei de munca .

Intr-o economie ideala productia trebuie sa fie mereu la nivelul numarului maxim de locuri de munca . Aceasta inseamna ca salariile si preturile sunt foarte flexibile , ca firmele actioneaza in conditiile unei concurente in care pot sa-si vanda toate produsele la preturile cele mai bune si nu trebuie sa faca niste cheltuieli suplimentare in cazul sporirii sau reducerii fortei de munca , ca lucratorii nu trebuie sa faca cheltuieli suplimentare pentru a cauta un loc de munca .

Daca notam nivelul productiei reale cu Y , factorul munca cu N , presupunem ca stocul de capital este dat si ca singurul factor variabil este forta de munca , relatia dintre volumul de forta de munca utilizata si nivelul productiei obtinuta cu ajutorul factorilor de intrare , se poate reflecta cu functia de productie :

Y = F (N , . . ) .

Aceasta functie de productie poate fi reprezentata grafic ca in figura 12 .

Productia Y

( Output ) Y

Y Y Y = F ( N , . . )

N   Y

N

N N N

Intrarea de forta de munca ( Input )

Figura 12 . Relatia intre nivelul productiei si factorii de productie utilizati

In ecuatia mai sus amintita punctele reprezinta alti factori de productie care insa i-am considerat constanti , cum ar fi de exemplu factorul capital sau factorul natural .

Din figura 12 se observa cum cresterile succesive in forta de munca utilizata dau rezultate din ce in ce mai mici in productie . Acest lucru il putem aprecia cu ajutorul produsului marginal al muncii Y , care reprezinta contributia fortei de munca suplimentare la realizarea productiei suplimentare si se poate determina ca fiind cresterea productiei ( output-ului ) Y , determinata de cresterea cu o unitate a factorului munca N :

Y =

Produsul marginal al muncii scade deoarece , crescand continuu forta de munca si ceilalti factori ramanand constanti , fiecare lucrator va manui mai putine masini si utilaje ( mai putin capital ) si astfel devine mai putin productiv . Desigur ca o crestere a fortei de munca va spori intotdeauna productia dar aceasta crestere a productiei va fi din ce in ce mai mica pe masura cresterii numarului de lucratori . Putem vorbi insa de o contributie marginala a unor angajari suplimentare de forta de munca la cresterea productiei , contributie care este reflectata de panta curbei Y , panta specifica raportului Y/N . Se observa si din figura ca la o crestere a fortei de munca de la N la N cu un numar N , productia creste de la Y la Y cu o valoare Y si ca la un N tot mai mare , corespunde o crestere Y din ce in ce mai mica , curba Y = F ( N , . . ) aplatizandu-se continuu .