Conceptul de profit si profitabilitate

Conceptul de profit si profitabilitate

Probabil nici o alta notiune sau concept nu este folosit in discutiile economice cu o varietate atat de uluitoare de intelesuri, de sine-statatoare, mai mare ca profitul Frank Kniglet

Performanta financiara a unei intreprinderi este masurata cel mai adesea prin intermediul profiturilor si a elementelor acestora pe care firma le obtine pe baza resurselor existente.^[1]

1. Teorii privind profitul in istoria gandirii economice.

Profitul ca termen, provine de la verbul latin "proficere" care, explicitat, inseamna a da rezultate, a progresa. De aici s-a ajuns la o prima intelegere ca profitul este un venit sau o forma de venit^[2] (evident se face abstractie ca in vorbirea curenta termenul este folosit sub diferite intelesuri, uneori contradictorii).

Existenta omului este asigurata prin activitatile economice care au sens si rationalitate. Inca de acum jumatate de mileniu, Luca Paciolo arata in prima lucrare de monografie contabila (1494) ca: "scopul fiecarui negustor este de a dodandi castig licit si competent pentru subzistnta sa".

Mercantilistii s-au ocupat si de analiza profitului. Ei vedeau izvorul profitului in sfera circulatiei. In conceptia mercantilista nu orice circulatie este izvorul profitului comercial, ci numai circulatia dintre state, comertul exterior, intrucat numai el sporeste cantitatea de metal pretios din tara respectiva.

Adam Smith considera profitul ca un zacamant din profitul muncii muncitorului, un produs al muncii neplatite, dar care se cuvine in mod natural capitalistului, ca o plata pentru serviciul capitalului. El respinge afirmatia conform careia profitul este salariul capitalistului, precizand ca salariul si profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, ca marimea profitului nu depinde de cantitatea de munca cheltuita de capitalist, ci de marimea capitalului acestuia. In schimb beneficiul intreprinzatorului este reprezentat ca fiind o recompesa pentru riscul si efortul sau. Dealtfel si Geoffrey Whitehead afirma ca profitul este rasplata pentru suportarea incertitudinii.^[3] El vorbeste si de o tendinta de scadere a ratei profitului, odata cu dezvoltarea societatii, nesesizand insa ca tendinta de scadere a ratei profitului poate fi insotita de o scadere a masei profitului.

David Ricardo a afirmat in mod clar ideea ca izvorul originii profitului il constituie o parte din munca muncitorului, care este insusita de capitalist. Ricardo are meritul de a fi aratat pentru prima oara in mod clar opozitia dintre salariu si profit. In functie de cresterea sau descresterea salariului, scade sau creste profitul.

J.B. Say a respins explicatia data de Smith si Ricardo profitului. El a analizat profitul sub forma dobanzii si a beneficiului intreprizatorului, pe care le-a rupt de profit si le-a explicat prin izvoare diferite. Dobanda este considerata de el ca un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor savarsite de capital, iar beneficiul intreprinzatorului ca o plata a muncii, o recompensa pentru riscul si talentul intreprinzatorului.

J.B. Clark, autor al "Teoriei dinamice" sustine ca profitul apare intotdeauna ca un rezultat al unui dezechilibru provizoriu, fie prin jocul concurentei imperfecte, fie prin jocurile costurilor de productie.

Marx a aratat ca profitul nu-i nimic altceva decat o forma transformata a plusvalorii, plusvaloarea privita ca produs al intregului capital. Profitul e creat de munca lucratorilor din sfera productiva, dar realizarea lui se face in sfera circulatiei si apare ca rezultat al capitalului. El e considerat un fel de venit "imoral". Marx demonstreaza ca in societatea capitalista, paralel cu tendinta de scadere a ratei profitului, are loc o crestere a masei acestuia. Scaderii ratei profitului se opun o serie de factori cu tendinta contrarie care fac ca legea scaderii ratei profitului sa actioneze numai ca o tendinta. Contrar celor spuse de mai sus, Ludwig von Mises in 'Profit and Loss'^[4], precizeaza ca nu capitalul utilizat este cel care creaza profituri sau pierderi. Capitalul nu 'produce profit', cum credea Marx.

Fiziocratii au negat orice baza pentru existenta profitului comercial. Doctrina fiziocratica considera profitul ca un venit provenit numai de la natura si care trece apoi la clasele sterile.

"Teoriile apologetice" cum le numeste prof. A. Piettre, justifica existenta profitului, sustinand caracterul de profit meritat ca o remuneratie a intreprinzatorului: pentru functiile de bun organizator, pentru riscurile pe care si le asuma, pentru calitatea lui de agent economic care satisface nevoile sociale.

"Teoriile explicative" motiveaza profitul prin imperfectiunile concurentei. Pentru Leon Watras, profitul este o "renta a dezechilibrului" care nu poate exista decat intr-o

economie reala, caci intr-o stare de libertate absoluta a concurentei, profitul ar fi zero.

"Teoria reziduala" prezinta profitul ca pe o simpla marime reziduala: o marime ce ramane din profitul brut dupa ce au fost platite pretul serviciilor muncii si pretul serviciilor proprietatii. Deci prin profit se intelege venitul rezidual ce ramane dupa ce intreprinderea si-a acoperit toate costurile provenite din activitati economice.

In teoria consumatorului, profitul ca obiectiv capata sensul satisfactiei resimtite de acesta de pe urma consumului sau utilizarii unui bun sau serviciu, iar maximizarea satisfactiei, respectiv utilitatii devine principiul care sta la baza comportamentului de cumparare si consum.

In virtutea acestor conceptii, toate activitatile lucrative dintr-o economie au ca scop obtinerea profitului, care apare ca si baza impozabila conform legislatiei fiscale existente.

Functiile profitului

In activitatea economica profitul reprezinta sensul existentei acesteia deoarece indeplineste funcii vitale intr-o economie de piata liberalizata, avand deci un rol decisiv si la nivelul intregii societati. Vom detalia mai departe cateva dintre cele mai importante functii ale profitului, avand in vedere impactul asupra virtii economice si sociale.

Functia de motivare a firmelor, luate in ansamblu ca entitati economice asupra intreprinzatorilor si proprietarilor firmelor respective. Profitul stimuleaza initiativa economica atat a proprietarilor cat si a intreprinzatorilor.si determina acceptarea riscului de catre intreprinzatori, si prin aceasta, contribuie la stimularea productiei de bunuri.

Functia de de crestere a productiei/firmelor pune in evidenta faptul ca profitul sta la baza cresterii productiei, a dezvoltarii firmelor, a aparitiei de noi intreprinderi etc. El reprezinta sursa principala a acumularilor pe baza carora se constiruie investitiile, sursa de baza a cresterii economice.

Functia de control asupra activitatii firmelor subliniaza faptul ca profitul este un adevarat barometru pentru fiecare firma, indicand nu numai eficienta in general, ci, pentru fiecare etapa din viata intreprinderii, nivelul eficientei, permitand astfel efectuarea comparatiilor si analize profunde cu privire la rentabilitatea firmei. Se poate aprecia ca profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor tine seama la elaborarea politicilor si strategiilor lor economice. El se genereaza si imprima tuturor participantilor la viata economica un spirit de economisire care se transmite de la nivelul conducerii fiecarei firme pana la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit de economisire depaseste portile firmei, fiind parte a comportamentului oamenilor in societate.

Orice firma are la baza maximizarea profitului ca premisa in realizarea obiectivului strategic de perspectiva, sporirea valorii patrimoniale, asigurarea remunerarii capitalului si impunerea cat mai puternica pe piata respectiva

3. Formele si modalitatile de exprimare si determinare a profitului

In teoria economica contemporana exista o impartire a opiniilor in ceea ce priveste profitul, acesta repezentand:

a) Avantajul rezultat sub forma baneasca dintr-o actiune, operatiune sau activitate economica. Agentii economici trebuie sa dispuna de informatii privind marimea si dinamica profitului pentru orientarea activitatilor, informatii relevate prin cei doi indicatori: masa si rata profitului. Masa reprezinta suma absoluta obtinuta ca diferenta intre venituri si cheltuieli, sau la nivel de produs, ca diferenta intre pretul de vanzare unitar si costul total unitar. Rata profitului semnifica raportul procentual intre masa profitului si cifra de afaceri(venituri sau capital, in functie de baza de calcul pe dorita).

b) Un element final/rezidual al diferentei dintre venituri totale si costuri totale

c) Remunerarea "implicita" a factorilor de productie

Aceste conceptii se bazeaza pe intrebarile: "de unde provine profitul si in ce consta acest profit". Unii economisti au ajuns la concluzia ca profitul este un venit rezultat din aportul adus de unul sau mai multi factori de productie, iar pentru maximizarea lui exista diferite cai(vezi capitolul 3.6).

Profitul, ca diferenta intre venituri totale si cheltuieli totale este maxim atunci cand productivitatea marginala a fiecarui factor de productie este egala cu pretul sau. Deci, ne aflam in situatia in care producatorul va utiliza un factor de productie in cantitati tot mai mari, cat timp veniturile obtinute din utilizarea suplimentara a factorului vor fi mai mari decat costul acelui factor.

Din punct de vedere al marimii, profitul este format din: profitul normal, obisnuit, ordinar si profitul economic sau supernormal.

Intreprinzatorul poate primi profit din doua motive:

- daca el este proprietarul unora dintre factorii de productie utilizati de firma, el obtine profit normal, in sensul ca tot venitul obtinut peste costul contabil este al sau si e considerat suficient pentru continuarea activitatii;

- daca vinde bunurile firmei la un pret mai mare decat costul de productie (format din cost explicit si implicit) obtine profit economic.

Deci profitul total sau profitul contabil, este profitul normal plus profitul supernormal sau economic. Daca intreprinzatorul nu poseda nici unul din factorii de productie, el nu va obtine profit normal, iar daca va vinde bunurile produse la un pret mic, cat costul de productie, atunci nu va obtine nici un profit economic. Asadar, profitul normal apare ca o componenta a costului de productie si deci si a costului mediu si marginal.

Fig.2 - Corelatia venit-cost-profit

In perioada lunga proprietarul firmei poate decide sa utilizeze factorii de productie aflati in proprietatea lui in diferite forme. Daca firma obtine un profit mai mic decat costul de oportunitate al utilizarii factorilor, proprietarul poate obtine un venit mai mare folosind factorii pentru a produce alte bunuri sau inchiriindu-i altor firme. Deci profitul normal este necesar pentru ca firma posesoare a factorilor sa-si poata continua activitatea pe o perioada lunga.

In structura profitului normal intra atat o remuneratie de munca cat si una de capital. Remuneratia de munca vizeaza munca de coordonare, conducere a intreprinzatorului; remuneratia de capital vizeaza recompensarea capitalului adus firmei de catre intreprinzator.

Ca rezultat al actiunii economice, vazut ca decalaj intre veniturile si cheltuielile unei intreprinderi, s-a apreciat ca profitul are doua componente de provenienta: profitul legitim (legal) si profitul nelegitim (nelegal). Din acest punct de vedere notiunea de profit poate fi privita fie ca un profit legitim, sau legal, fie nelegal, daca se tine seama de caile prin care a fost procurat, sau ca si profit admis, tinandu-se cont de prevederile fiscale legale ce evidentiaza punctual de vedere oficial cu privire la marimea si dinamica profitului.

Fig.3 - Profitul normal si economic - componente ale profitului total

Asadar profitul legitim este diferenta dintre venituri si cheltuieli constituite legal ca fond si modalitate de calcul (subinteleasa ca fiind in acest context latura social-morala a actiunii care intra frecvent sub incidenta tentatiei abaterii). El apare ca un surplus monetar degajat de respectarea normelor legale si poate fi diferit de profitul normal (respective nivelul mediu al profitului obtinut in ramura sau sectorul de activitate). Compomente ale profitului legitim sunt considerate si veniturile provenite din evitarea riscurilor, care cu o probabilitate mai mare sau mai mica insotesc activitaea economica a intreprinderii. Castigurile celor care si-au asumat riscurile activitatii economice, indiferent de dimensiune, sunt incadrate in acceptiunea de profit legitim. Evident, actiunea economica presupune si nereusita, al carei cost este suportat de intreprinzator.

Profitul nelegitim, "chilipirul" sau venitul necastigat este definit ca suma insusita de posesorul acelorasi factori de productie fara a fi avut vreo contributie la obtinerea rezultatelor, fara a fi meritata prin vreun efort-serviciu adus in activitatea economica. Cu titlu de exemplu de profit nelegitim amintim: practicarea unor preturi de vanzare foarte mari (ca o speculatie a cererii superioare ofertei), castiguri suplimentare din inflatie, economii la cheltuieli pentru protectia mediului, castiguri obtinute prin costuri mai mici la o calitate inferioara celei promise consumatorilor.

Profitul intreprinderii (beneficiu) reprezinta acea «parte a veniturilor care ramane dupa ce s-au efectuat toate cheltuielile legate de productie (achizitie materii prime, plata salariilor si a obligatiilor sociale) si dupa ce s-au remunerat ceilalti factori de productie» (Onofrei Mihaela, Finantele intreprinderii). Dupa efectuarea acestor deduceri o parte din acest profit este datorat statului sub forma impozitului pe profit. Suma ramasa constituie profitul net ce va fi distribuit asociatilor sau actionarilor sub forma de dividende, iar restul este pastrat pentru autofinantare pentru cresterea capacitatilor de productie.^[5]

Profitul reprezinta diferenta intre venituri si cheltuieli sau diferenta intre «pretul cu ridicata si costul produsului, lucrarii sau serviciului, plus taxa pe valoarea adaugata (acciza)»   . Normal ar fi ca profitul sa se determine ca diferenta intre veniturile inregistrate (care sunt mai mari) si cheltuielile mai mici (decat veniturile), venituri si cheltuieli pe care le realizeaza o unitate economica intr-o anumita perioada de timp (luni, semestre, trimestre, ani) in functie de intervalul in care se face analiza.

Profitul poate fi de asemenea privit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor. Daca luam in considerare marimea si destinatiile profitului acesta are o importanta deosebita nu numai pentru agentul economic ci si pentru intreaga societate, economie.

Veniturile si cheltuielile unei perioade sunt determinate de existenta a trei domenii de activitate in cadrul firmei:

activitatea de exploatare (reprezinta activitatea de baza ce are loc intr-o intreprindere si se refera la realizarea profitului din sectoarele industrial, investitional, comercial sau prestari servicii);

activitatea financiara (reprezinta participatiile la capitalurilor altor societati si alte actiuni de plasament);

activitatea exceptionala (operatiile de gestiune si cele de capital care nu sunt legate de activitatea normala si curenta).

Daca luam in considerare cele trei grupe de activitati din cadrul unei firme atunci rezultatul financiar inregistrat de aceasta va avea urmatoarea structura:

Rezultat din exploatare = venituri din exploatare - cheltuieli din exploatare;

Rezultat financiar = venituri financiare - cheltuieli financiare;

Rezultat exceptional = venituri exceptionale - cheltuieli exceptionale.

Fig.4 - Structura rezultatelor pe principalele domenii de activitate

In acest caz rezultatul exercitiului va fi egal cu diferenta dintre totalul veniturilor (exploatare, financiare, exceptionale) si totalul cheltuielilor (exceptionale, financiare, exceptionale).

Sintetizand, pentru o perioada de activitate data (de obicei un exercitiu financiar), ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de imbogatire) si cheltuieli (ca surse de saracire), contul de profit si pierdere arata cum s-a ajuns de la starea patrimoniala initiala la cea finala, reflectate in bilanturile de la inceputul si sfarsitul exercitiului (realizeaza legatura dintre bilantul initial si cel final).

In contul de profit si pierdere, rezultatul exercitiului se determina ca diferenta intre veniturile si cheltuielile exercitiului, indiferent de data incasarii sau platii acestora. Acest aspect conduce la diferentierea fluxurilor de venituri si cheltuieli din cadrul contului de profit si pierdere in doua categorii: fluxuri de venituri incasabile/cheltuieli platibile si fluxuri calculate.

Veniturile incasabile cuprind veniturile incasate in cursul exercitiului si veniturile de incasat in exercitiul urmator (livrarile de bunuri, executarile de lucrari, prestarile de servicii ca si produsele, lucrarile, serviciile in stoc, executarea unor obligatii din partea tertilor, venituri exceptionale din operatii de gestiune, din cesiunea imobilizarilor, etc.).

Cheltuielile platibile cuprind cheltuielile platibile in cursul exercitiului si cheltuielile de platit in exercitiul urmator (cheltuieli cu materialele si serviciile procurate din afara si consumate, cheltuieli cu personalul, executarea unor obligatii de catre intreprindere, cheltuieli exceptionale privind operatiile de gestiune, impozitul pe profit). Veniturile incasabile/cheltuielile platibile, majoreaza si respectiv diminueaza rezultatul net si trezoreria, in timp ce veniturile si cheltuielile calculate nu au influenta decat asupra rezultatului, fara a afecta direct trezoreria intreprinderii (reluari asupra provizioanelor, cote parti din subventii pentru investitii virate asupra rezultatului exercitiului, amortizari si provizioane calculate, valoarea net contabila a elementelor de activ cedate). Veniturile si cheltuielile calculate pot influenta trezoreria intreprinderii numai sub incidenta unor aspecte fiscale.

Rezultatele financiare ale intreprinderii pot fi evidentiate prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune (cascada soldurilor intermediare de gestiune). La intocmirea acestei cascade sunt preluate informatiile din contul de rezultate al intreprinderii. In general acesta se prezinta in forma din tabelul Tab. 1.

Tab. 1. Contul de rezultate al intreprinderii

Repartizarea profitului net se realizeaza dupa destinatiile hotarate de Adunarea Generala a Actionarilor pentru:

Plata dividendelor catre proprietari (actionari sau asociati);

Dezvoltarea, modernizarea capacitatilor de productie (reinvestire);

Cointeresarea personalului angajat;

Desfasurarea de activitati culturale sau sportive.

4. Rentabilitatea. Definire si importanta

Rentabilitatea reflecta capacitatea unei firme de a realiza profit, ceea ce inseamna ca isi acopera cheltuielile din veniturile proprii si obtine totodata un venit net sub forma profitului. Acesta din urma este un indicator absolut al rentabilitatii si constituie premise si consecinta unei afaceri.

Rentabilitatea constituie unul dintre aspectele esentiale ale gestiunii intreprinderii, un motor al activitatii, un stimul, o masura a eficacitatii gestiunii si un mijloc de finantare a investitiilor, prin autofinantare. Rentabilitatea e inteleasa ca fiind "calitatea de a fi rentabil, posibilitatea de castig, de profit, de venit net, una din laturile esentiale ale eficientei economice".

Din punct de vedere managerial, rentabilitatea reprezinta un instrument de fundamentare a tuturor deciziilor care privesc atat gestionarea interna a activitatilor economice, cat si relatiile cu partenerii de afaceri, fiind in acelasi timp un element determinant al eficientei economice. Dealtfel, notiunea de eficienta economica are o sfera mult mai larga decat sfera de rentabilitate, intrucat se refera la toate aspectele economice, printr-un sistem adecvat de indicatori, grupati in subsisteme, intre care figureaza si grupul rentabilitatilor. Asadar, cele doua notiuni de rentabilitate se coreleaza printr-un raport de la parte la intreg.

Rentabilitatea este una dintre formele cele mai sintetice de exprimare a eficientei economico-financiare a unei firme, respective a tuturor mijloacelor de productie utiliyate si a fortei de munca, tinand cont stadiile circuitului economic: aprovizionare, productie, vanzare etc.^[7]

Dupa modul in care se realizeaza comparatia efecte-eforturi, in analiza rentabilitatii se utilizeaza doua serii de indicatori de evaluare: in marimi absolute si in marimi relative. Indicatorii in marimi absolute se obtin ca marje(diferente) intre venituri si cheltuieli, iar indicatorii in marimi relative se obtin ca rate (rapoarte) intre rezultate si costuri, cheltuieli sau capitaluri utulizate (efect-efort).

Analiza rentabilitatii se realizeaza pe baza datelor din contul de rezultat "Profit si pierdere", situatie financiara anuala redactata in termeni de flux, care cuprinde ansamblul cheltielor si veniturilor, demonstrand astfel modul in care s-a ajuns la o anumita situatie patrimpniala. Soldul net al contului (debitor sau creditor) reflecta performanta intreprinderii, respective capacitatea de a genera fluxuri viitoare de numerar prin utilizarea resurselor existente.^[8]

Rentabilitatea este o categorie economica ce apartine activitatii la nivel microeconomic, exprinandu.se prin doi indicatori sintetici:

-profitul, ca marime absoluta a rentabilitatii (masa profitului);

-ratele de rentabilitate, care exprima gradul in care capitalul si celelalte resurse ale intreprinderii aduc profit.De aceea, ratele de rentabilitate se identifica ca rate de eficienta.

In ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilitatii se situeaza printre cei mai sintetici indicatori de eficienta ai activitatii intreprinderii.

5. Modalitati de exprimare si determinare a rentabilitatii

In conformitate cu sistemul actual de evidenta economico-financiara, indicatorii rentabilitatii pot fi grupati astfel:

I. Indicatori care reflecta rentabilitatea neta a unitatii economice:

Profitul net, calculate ca diferenta intre profitul brut si impozitul pe profit;

Rata rentabilitatii nete, calculata ca raport intre profitul net si diferitele resurse luate in considerare.

II. Indicatori care reflecta rentabilitatea bruta a unitatii economice:

Profitul brut, calculate ca diferenta intre veniturile totale si cheltuielile totale ale unitatii;

Rata rentabilitatii brute, calculata ca raport intre profitul brut si diferitele resurse luate in considerare.

Mai exista diferite metode de a determina rentabilitatea, in functie de interesele urmarite, deci in functie de scopul analizei. Se poate opera cu indicatori care sa reflecte efectul sau efortul. Tot in sensul determinarii rentabilitatii este posibila si utila efectuarea urmatoarelor comparatii de indici:

profit si rata rentabilitatii;

profitul net din activitatea totala si profitul brut din activitatea totala;

rata rentabilitatii nete si rata rentabilitatii brute din activitatea totala.

Rata de rentabilitate este un raport intre o forma de exprimare a profitului si active sau capitaluri proprii, permanente sau un flux de activitate - cifra de afaceri, resurse consummate etc.

Ratele de rentabilitate cel mai current calculate la analiza financiara vizeaza exprimarea fie a rentabilitatii ansamblului activelor sau rentabilitatea de exploatare, fie numai rentabilitatea capitalurilor proprii, adica rentabilitatea financiara in sens restrans. Ratele constituie informatii utile actionarilor, pietei financiare, bancilor si potentialilor investitori. Ele exprima tendintele in evolutia intreprinderii, starea economico-financiara a intreprinderii, a mentinerii si dezvoltarii sale.

Pe baza ratelor de rentabilitate se creaza o imagine asupra situatiei intreprinderii, asupra pozitiei sale pe piata, fata de clientii, furnizorii si actionarii sai. Ratele permit dezvoltarea unor analize pe nivelele managementului financiar insotite de elaborarea si adoptarea deciziilor cu implicatii economico-financiare privind mentinerea, intretinerea si dezvoltarea intreprinderii si implicit a structurii sale financiare.

Diferitele forme de exprimare a ratelor de rentabilitate au valori informationale variate si oglindesc multiplele laturi ale activitatii economico-financiare ale firmei.

Principalele rate operationale in analiza economico-financiara a firmei sunt rata rentabilitatii financiare, rata rentabilitatii economice, rata rentabilitatii resurselor consummate.

Rata rentabilitatii comerciale "caracterizeaza eficienta politicii comerciale, si mai ales a politicii de preturi practicata de intreprindere"^[9]

Deasemenea apreciaza randamentul diferitelor stadii ale activitatilor de formare a rezultatelor, fiind determinata ca raport intre mijloacele de acumulare - profitul total aferent vanzarilor si cifra de afaceri sau valoarea adaugata.

Rata rentabilitatii resurselor consummate se regaseste si sub denumirea de rata rentabilitatii costurilor. In practica, aceasta rata prezinta importanta in estimarea si negocierea preturilor de vanzare a produselor sau a tarifelor pentru prestari servicii. Dupa cum rezulta din denumire caracterizeaza eficienta costurilor. Rata rentabilitatii resurselor consumate se calculeaza ca raport dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri a intreprinderii si costul productiei vandute.

Pin aceasta relatie se evidentiaza trei factori ce influenteaza rata rentabilitatii, deci capacitatea intreprinderii de a obtine profit, si anume: structura productiei vandute, costurile de productie si preturile de vanzare.

Rata rentabilitatii economice masoara performantele activelor totale ale intreprinderii pornind de la rezultatul economic si ansamblul mijloacelor utilizate, vizand eficienta utilizarii activelor. Deasemenea ea masoara eficienta mijloacelor materiale si financiare alocate intregii activitati a intreprinderii. Analiza ratei de rentabilitate nu se poate face decat prin studierea evolutiei in timp a indicatorilor si a componentelor acestora referitoare la intreprindere. Acesta rata de rentabilitate reflecta performantele economice ale intreprinderii, indiferent de modul de finantare si de sistemul fiscal de impozitare a profitului. Pentru ca intreprinderea sa isi poata mentine substanta economica, rata rentabilitatii economice trebuie sa fie superioara inflatiei. Daca o intreprindere are o rata a rentabilitatii economice mai mare decat rata dobanzii la capitalul imprumutat, atunci actionarii pot beneficia de efectul de levier al indatorarii intreprinderii.

In economia occidentala se considera corespunzatoare o rentabilitate economica mai mare de 25% ceea ce inseamna ca in maxim 4 ani intreprinderea isi poate reinnoi capitalurile proprii angajate prin excedentul brut de exploatare. In conditiile economiei romanesti, care inregistreaza durate medii de rotatie ale activelor mult mai mari de 4 ani, pragul minim al rentabilitatii economice va fi mult mai mic decat cel din economia occidentala. Realitatea economica poate fi ameliorata fie prin cresterea vanzarilor si reducerea cheltuielilor platibile, prin cresterea rotatiei capitalului economic, prin cifra de afaceri, obiectiv realizabil in conditiile diminuarii investitiilor economice, prin optimizarea nivelului stocurilor, creditului clientilor, etc fie prin aplicarea concomitenta a metodelor.

Alegerea unei asemenea rate este determinata de faptul ca tot capitalul folosit de firma este investit in elementele de activ, care contribuie la obtinerea profitului. Ea se poate calcula sub forma de coeficient sau sub forma procentuala, ca un raport intre rezultatul exploatarii si activele economice aferente exploatarii sau ca raport intre profitul brut impozabil si capitalul permanent.

Rata rentabilitatii financiare vizeaza eficienta capitalului investit, respectiv utilizarii acestuia si se determina ca raport intre profitul net si capitalul propriu. Este indicatorul prin prisma caruia posesorii de capital apreciaza eficienta investitiilor lor, respective oportunitatea mentinerii acestora. Este de dorit ca nivelul ratei rentabilitatii financiare sa fie mai mare decat cel al ratei dobanzii pe piata pentru a face atractiva actiunile intreprinderiisi a creste cursul bursier.

Fiind influentata de rata economica si de gradul de indatorare, rentabilitatea financiara se majoreaza pe masura ce gradul de indatorare creste. Acest efect multiplicator al coeficientului de indatorare constituie efectul de levier. Rata rentabilitatii financiare se mai poate determina si ca raport intre profitul net si capitalul permanent.

Aceste doua rate mai poarta denumirea si de rata rentabilitatii capitalurilor. Importamta acestora este data de faptul ca principalul criteriu la orientarea plasamentelor de capital il constituie corelatia intre rata rentabilitatii financiare a capitalului propriu(Rfcpr), rata rentabilitatii financiare a capitalului permanent (Rfcp) si rata dobanzii(Rd).Legatura dintre cele doua rate de rentabilitate financiara se poate exprima prin relatia urmatoare: Rfcpr=Rfcp+(Rfcp-Rd)

Pragul de rentabilitate este o masura a flexibilitatii firmei in raport cu fluctuatiile activitatii sale reprezentand o modalitate de exprimare a riscului. Numit si punct critic sau punct de echilibru, reprezinta nivelul de echilibru in care cheltuielile sunt egale cu veniturile, iar profitul este nul.

Pragul de rentabilitate marcheaza nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeye intreprinderea pentru a nu se inregistra pierderi. Depasind acests nivel, activitatea intreprinderii devine rentabila. Riscul economic, riscul de exploatare, va fi cu atat mai mic cu cat nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus.

Cunooasterea pragului de rentabilitate si a intervalului de siguranta este utila activitatii practice, intrucat se pot face judecati corespunzatoare asupra comportamentului firmei in cazul modificarii unor variabile care influenteaza mecanismul de functionare a acesteia.

Analiza pragului de rentabilitate este utilizata de conducerea firmei din urmatoarele considerente:

permite stabilirea dimensiunii la care productia devine rentabila;

furnizeaza informatiile cu privire la nivelul minim al productiei necesare pentru a obtine profit;

permite sub diferite ipoteze participarea profitului;

pune in evidenta corelatiile dintre dinamica productiei, respectiv a veniturilor, si dinamica costurilor;

este un instrument ce ajuta la luarea deciziilor privind investitiile pentru produsele noi, investitiile de modernizare sau dezvoltare a societatii;

ofera explicatii privind abaterile dintre previziune si realizare.

6. Masuri si metode de crestere a profitabilitatii si rentabilitatii

Strategii in domeniul profitului^[10]

Mecanismul formarii pretului de vanzare in conditiile economiei de piata se bazeaza cu prioritate de raportul dintre cerere si oferta. Formarea insa in exclusivitate a pretului de vanzare ca efect al actiunii factorilor exogeni este insa deosebit de periculoasa. Managementul firmei trebuie sa fundamenteze nivelul pretului de comercializare a produsului si prin luarea in considerare a actiunii factorilor de natura endogena, respectiv a marimii costului complet unitar.

Firma de consultanta Boston Consulting Group a elaborat o matrice care ia in considerare diferitele raporturi care se pot stabili intre cei doi indicatori deosebit de importanti la nivelul unui produs - costul si pretul de comercializare. Scopul principal al matricei este de a evidentia patru strategii generice pentru care poate opta managementul societatii comerciale.

Strategia de volum - este indicata mai ales in cazul in care sectorul respectiv de activitate se caracterizeaza prin efectul economiilor de scara. Dupa parerea noastra, insa este putin probabila o evolutie pe termen mediu si lung a pretului de vanzare de tipul celei indicate de catre BCG. Argumentul principal pe care il aducem este generat de accentuarea inevitabila a concurentei din cadrul sectorului de activitate, marea majoritate a firmelor optand pentru reducerea corespunzatoare a pretului de vanzare, cu alte cuvinte pastrand marja unitara de profit si nu majorand-o.

Strategia de impas - caracterizeaza sectoarele in care comportamentul firmelor este de a mentine marjele unitare de profit, datorita slabei diferentieri a produsului si a lipsei efectelor generate de catre economiile de scara, efectul experientei etc.

Strategia de diferentiere - este strategia conform careia o firma cauta sa se particularizeze asupra unor aspecte ale produsului apreciate in mod deosebit de catre consumator. Modalitatile concrete de diferentiere sunt proprii fiecarui sector: ea se poate fonda pe produsul insusi, pe sistemul de distributie etc. O firma care alege diferentierea va beneficia de rezultate superioare mediei sectorului cu conditia ca pretul de vanzare sa fie in masura sa acopere supracostul antrenat de procesul de diferentiere. Firma trebuie, de asemenea, sa incerce atingerea paritatii in materie de costuri cu concurentii, incercand diminuarea lor in domeniile ce nu afecteaza diferentierea. Se poate distinge si asa numita 'diferentiere focalizata' (la nivelul unui segment) - care se bazeaza in principal pe utilizarea segmentarii de marketing, respectiv pe satisfacerea unor cerinte speciale, distincte manifestate de catre clienti.

Strategia de specializare - constituie varianta in care entitatea microeconomica obtine marje de profit unitare superioare ca efect atat al cresterii pretului de vanzare, cat si datorita diminuarii costului unitar pe seama influentei factorului de experienta, de exemplu. Aceasta strategie este relativ rar intalnita in practica, fiind caracteristica indeosebi leader-ilor puternici.

Abordand principiul economic al minimaxului, principiu contestat de unii cecetatori, putem considera ca o firma este eficienta si deci performanta daca reuseste sa obtina rezultate maxime cu resurse minime. Avem deci in vedere modalitati de maximizare a veniturilor si respective de rationalizare(minimizare) a cheltuielilor. Todata, rentabilitatea si profitabilitatea pot creste prin urmatoarele modalitati:

1) Maximizarea veniturilor prin:

- cresterea cifrei de afaceri, a veniturilor din vanzari;

- modificarea structurii cifrei de afaceri in favoarea unor produse cu o marja de profit superioara celei medii pe intreprindere;

- cresterea incasarilor, ceea ce presupune cresterea veniturilor din vanzari, in cazul magazinelor cu incasare imediata;

- micsorarea scadentelor de incasare la clienti si cresterea scadentelor de plata, ceea ce va afecta in primul rand cash-flow-ul si mai departe posibilitatile de rulare si investire a disponibilitatilor, in scopul cresterii vanzarilor;

- activitati promotionale efectuate in scopul atragerii clientilor si cresterii vandabilitatii produselor;

- diversificarea produselor pentru captarea unei game largi de clienti;

- specializarea produselor pentru castigul "din volum" si fidelitarea clientilor;

- marirea vitezei de rotatie a activelor si a capitalurilor;

- marirea adaosului comercial;

- cresterea volumului productiei (vandabile)-costul total pe produs se reduce;

- continuitatea activitatii si eliminarea riscului "outofstoc"

- managementul calitatatii;

- efectuarea unor studii de piata pentru determinarea target-ului si preferintelor lor.

2) Rationalizarea cheltuielilor prin:

- folosirea unui regim favorabil de calcul al amortizarii si al provizioanelor;

- cresterea productivitatii muncii;

- cresterea randamentului utilajelor;

- calificarea si perfectionarea si stoparea miscarii personalului;

- extinderea progresului tehnic;

- controlul(micsorarea) cheltuielilor de desfacere, cu reclama sau cu transportul;

- organizarea mai buna a muncii si a fluxului tehnologic;

- imbunatatirea modului de cointeresare;

- controlul salariilor (prin sa prelungirea duratei zilei de munca, introducerea schimburilor, marirea productivitatii pentru recuperarea accelerate a cheltuielilor cu salariile, rezistenta in fata presiunilor pentru cresterea salariilor sau reducerea lor

- alegerea celor mai avantajosi furnizori;

- controlul volumului productiei dupa principiul "cost minim".

Masuri de crestere a rentabilitatii sunt

sporirea rentabilitatii comerciale, adica modificarea profitului net intr-un ritm superior modificarii cifrei de afaceri, prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului de activitate, folosirea unui regim favorabil de calcul al amortizarii si al provizioanelor;

sporirea vitezei de rotatie a capitalurilor investite, dinamica cifrei de afaceri trebuind sa devanseze dinamica propriilor capitaluri, ceea ce inseamna fructificarea superioara a capitalului;

cresterea gradului de indatorare, daca rentabilitatea economica este mai mare decat costul mediu al capitalului imprumutat.

modificarea marjei nete sau brute;

modificarea raportului de generare a profitului net;

modificarea rotatiei capitalurilor proprii;

asigurarea continuitatii activitatii;

intensificarea efortului promotional si imbunatatirea calitativa a produselor;

adaptarea politicilor comerciale in vederea cresterii eficientei vanzarilor;

eficientizarea utilizarii activelor totale care sa duca la cresterea vitezei de rotatie a activelor

Profitul se poate obtine si pe cai independente de masurile interne ale unitatii economice:

o Conjunctura economica: taxe, inflatie, taxe vamale, legi;

o (Dez)Echilibrul dintre cerere si oferta, eventuala situare a agentului economic pe pozitia de monopol, permitandu-si astfel practicarea unor preturi ridicate;

o Amplasarea agentului economic langa piata de desfacere, minimizand cheltuielile de transport si marind viteza de reactie;

o Dezvoltarea regionala a pietei.