Aspecte ale politicilor fiscale

Aspecte ale politicilor fiscale

Mijloacele de care dispun finantele publice pentru a actiona asupra economiei nu sunt neglijabile: bugetul, impozitele, moneda, creditul. In total, prelevarile administratiei publice reprezinta astazi intre 3 si 35% din productia nationala in cea mai mare parte a tarilor dezvoltate. Deci, politici precum cea fiscala, bugetara sau monetara sunt la indemana statului pentru a corija neajunsurile pietei privind distributia venitului, folosirea fortei de munca, nivelul preturilor si cresterea productiei.

In majoritatea cazurilor, politicile conjuncturale asociaza fiscalitatea la cheltuielile publice si la politica monetara, in functie de variatiile conjuncturale si orientarile politice ale guvernului aflat la putere.

In gandirea influentata de ideile keynesiste, bugetul constituie un mijloc important de actiune pentru stabilizarea conjuncturala. Astfel, cheltuielile publice sunt considerate ca o injectare de fonduri in economie, in timp ce impozitele sunt considerate ca o scurgere de fonduri din aceasta.

Masurile de ordin bugetar privind impozitele si cheltuielile publice luate in legatura cu masurile monetare stabilizatoare pot avea ca scop - urmarit de puterile politice - cresterea economica si realizarea unei utilizari ridicate a fortei de munca. In legatura cu sistemul fiscal, se sustine ca el exercita in mod spontan o functie reglatoare a economiei prin incidenta si sensibilitatea impozitelor. O perioada de recesiune antreneaza o reducere a incasarilor fiscale, implica o crestere a cheltuielilor publice si, in consecinta, un deficit bugetar. Invers, o perioada expansionista mareste incasarile fiscale si reduce cheltuielile publice, rezultand un echilibru si chiar un excedent bugetar cu caracter deflationist.

In realitate, efectul de stabilizare automata comporta unele limite. Prima tine

de cauze mecanice: conjunctura recesionista antreneaza o scadere a incasarilor fiscale, adica o reducere a presiunii fiscale, care - la randul ei - antreneaza o mai mica diminuare a venitului care induce el insusi o crestere a incasarilor fiscale. A doua este de ordin psihologic, datorata efectelor retroactive asupra bazei de impozitare: cresterea impozitului antreneaza fenomene de fuga din fata impozitului, de evaziune si de frauda, care diminueaza randamentul sau.

Studiile au aratat ca stabilizarea automata functioneaza mai bine atunci cand este vorba de o recesiune decat in cazul unei perioade expansioniste. Aceasta asimetrie tine de variatiile inclinatiei marginale de consum global care se diminueaza in perioada de avant si creste in perioada de recesiune, in general.

Cel de-al treilea instrument face obiectul masurilor fiscale discretionare. Daca partizanii stabilizarii automate subliniaza caracterul aelatoriu al masurilor discretionare, in special problema preciziei si a riscurilor de revenire a conjuncturii, sustinatorii masurilor discretionare insista pe progresele realizate si pe fiabilitatea mai mare a instrumentelor furnizate de catre econometrie. Acestia din urma considera ca insuficienta mecanismelor stabilizatoare ale impozitului necesita ca ele sa fie completate prin actiuni voluntare si ca problema care se pune este de a sti ce tip de prelevare se preteaza cel mai bine la o actiune conjuncturala data. Totusi, daca o buna previziune indica o perioada de recesiune a economiei de scurta durata, o reducere temporara a ratelor impozabile asupra veniturilor si consumului poate constitui un procedeu de optiune pentru a diminua veniturile disponibile si pentru a impiedica astfel reducerea cererii. O politica de relansare poate actiona asupra consumului sau asupra investitiilor - ori asupra ambelor in acelasi timp.

Problema este de a alege impozitul care raspunde cel mai bine scopurilor conjuncturale. Aprioric, mecanismul cel mai eficient poate fi reducerea impozitelor indirecte (in special taxa pe valoarea adaugata) deoarece scazand preturile, aceasta reducere creste capacitatile de cumparare si de consum ale consumatorilor.

Relansarea investitiilor se realizeaza prin manipularea fiscalitatii la nivelul firmelor. Pe de alta parte, impozitul contribuie adesea la infaptuirea politicii de stabilizare. Dar, in acest caz, alegerea fiscalitatii care sa raspunda scopului urmarit pune probleme delicate de arbitraj in cadrul unei anumite politici economice si sociale. Aceasta deoarece fiscalitatea cea mai eficace este de natura sa sacrifice echitatea, iar alegerea unei prelevari fiscale care sa rezolve probleme sociale risca sa compromita stabilitatea sociala.

O politica fiscala stabilizatoare, cauzata de legaturi stranse intre prelevarile fiscale si evolutia preturilor, poate avea in primul rand un aspect defensiv si se manifesta cu ocazia realizarii unei reforme structurale de natura sa provoace perturbatii asupra conjuncturii economice.

Cresterea impozitului indirect are drept consecinta imediata diminuarea directa a volumului cererii prin cresterea preturilor pe care ea o antreneaza, sub rezerva limitelor impuse de inelasiticitatea anumitor sectoare. Stabilizarea preturilor prin reducerea impozitelor, cel putin in aparenta logica, inseamna ca preturile se reduc proportional cu scaderea ratei impozitarii, sub rezerva luarii masurilor de asigurare a repercusiunii efective a acestei scaderi.

Unii autori considera ca cel mai important impact al politicii bugetare, in general, si al celei fiscale in special, il constituie efectele acestora asupra economisirii si asupra formarii capitalului. Astfel, prin influenta pe care o exercita asupra venitului disponibil, politica fiscala are un important impact asupra cresterii economice in general. O crestere a fiscalitatii are drept consecinta reducerea economisirii asupra capitalului privat destinat investirii, care va afecta consumul viitor. Din aceasta cauza, problema care se pune in legatura cu politica fiscala ce trebuie aplicata este una legata de alegerea intre consumul prezent si consumul viitor.

Programele de reforma trebuie concepute sa promoveze alocarea eficienta a resurselor si cresterea economica. In cadrul acestor programe, masurile traditionale de stabilizare pe termen scurt sunt integrate cu masuri de ajustare structurala ducand la stimularea ofertei. Politica fiscala capata o semnificatie mai mare in programele de ajustare orientate spre cresterea economica. Nu numai ca masurile de politica fiscala trebuie sa contribuie la cresterea economiilor interne necesare finantarii investitiilor asociate cu obiectivele cresterii economice, dar, totodata, o atentie speciala trebuie acordata modurilor in care politica fiscala influenteaza alocarea resurselor si cresterea economica.