Unitatea si pluralitatea de infractiuni

UNITATEA SI PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

Unitatea infractiunii

continuate si a celei

complexe  Art. 35 (1) Infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea

aceleiasi rezolutii si impotriva aceluiasi subiect pasiv, actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni.

(2) Infractiunea este complexa cand in continutul sau intra ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravant, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Sumar:

I. EXPLICATII PRELIMINARE:

1. Noul Cod penal in raport cu Codul penal anterior;

2. Unele considerații generale privind unitatea si pluralitatea de infractiuni;

3. Unitatea naturala de infractiune si formele ei;

4. Infractiunea simpla;

5. Infractiunea continua;

6. Infractiunea deviata;

II. ANALIZA TEXTULUI:

1. Unitatea legala de infractiune si formele ei;

2. Infractiunea continuata. Concept si caracterizare;

3. Conditiile necesare pentru existenta infractiunii continuate;

4. Stabilirea datei cand se considera savarsita infractiunea continuata;

5. Infractiuni care nu pot fi savarsite in forma continuata;

6. Infractiunea complexa. Notiune si caracterizare;

7. Structura infractiunii complexe;

8. Efectele juridice ale infractiunii complexe;

9. Complexitatea naturala;

10. Infractiunea progresiva;

11. Infractiunea de obicei;

12. Aspecte de drept comparat privind unitatea de infractiune.

BIBLIOGRAFIE DE SPECIALITATE SELECTIVA:

Constantin Butiuc, Unele consideratii privind structura infractiunilor complexe, in R.D.P. nr. 1/1996, p. 58.

Constantin Butiuc, Tentativa in cazul infracțiunilor complexe, in RDP,nr.2/1997, p.67

Radu Chirița, Tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate, in RDP nr. 1/2000, p.51

Mihai Decean, Din nou despre infractiunea continuata, in R.D.P. nr. 4/2003, p. 104;

Ilie Pascu, Talharie. Infracțiune continuata sau concurs de infracțiuni., in RDP nr. 4/2004, p.49.

Horia Diaconescu, Consideratii privind participarea penala ocazionala sub forma autoratului in cazul infractiunii de talharie, Dreptul nr. 10/2000, p. 89;

Doinel Dinuica, Infractiunea continuata, in R.D.P. nr. 2/2000, p. 116;

Horatius Dumbrava, discutii in legatura cu diferentierea intre infractiunea continuata si pluralitatea de infractiuni, Dreptul nr. 10/1998, p. 106;

Sandu Mircea Godea, Reflectii asupra naturii juridice a infractiunii continuate, in R.D.P. nr. 1/1999, p. 109;

Sandu Mircea Godea, Infractiunea continuata, in R.D.P. nr. 4/2003, p. 104; Alexandra Mihaela Sinc, Unitatea naturala de infractiune in cazul pluralitatii de subiecti pasivi la infractiunile contra patrimoniului, Dreptul nr. 1/2000, p. 133; Florin Streteanu, Delimitarea concursului real simplu omogen fata de infractiunea continuata si de unitatea naturala de infractiune, Studia Universitaria Babes Bolyai, Jurisprudentia nr. 1-2/1996, p. 113;

Florin Herteanu, Intreruperea rezolutiei infractionale unice. Criterii de delimitare, in R.D.P. nr. 4/1998, p. 71;

Corneliu Turianu, Dificultati in legatura cu determinarea caracterului faptelor de sustragere repetata. Unitate naturala de infractiune si infractiune continuata, in Dreptul nr. 10/1992, p. 82.

COMENTARIU

I. Explicatii preliminarii:

1. Noul Cod penal in raport cu legea penala anterioara.

Problema unitatii si pluralitatii de infractiuni este una din cele mai complexe probleme in teoria dreptului penal, dar si in practica judiciara.

De aceea, pe linia imbunatatirii continutului acestor institutii de drept penal, Noul Cod penal, a introdus mai multe modificari in raport cu reglementarile cuprinse in Codul penal anterior. O prima modificare vizeaza insasi denumirea capitolului. Daca in Codul penal anterior acest capitol era denumit "Pluralitatea de infractiuni" in continutul caruia erau reglementate formele pluralitatii de infractiuni in ordinea: concursul de infractiuni, recidiva, infractiunea continuata si infractiunea complexa, Noul Cod penal, modifica denumirea capitolului intitulandu-l "Unitatea si pluralitatea de infractiuni, deoarece in realitate sunt reglementate ambele institutii, dar acordandu-se prioritate reglementarilor privind infractiunea continuata si a celei complexe, in raport cu reglementarea pluralitatii de infractiuni.

In materia institutiei unitatii legale de infractiune, o modificare de o exceptionala importanta o constituie insasi definitia legala a infractiunii continuate pe care o da Noul Cod penal, in sensul ca, spre deosebire de regleementarea din Codul penal anterior a fost introdusa o noua conditie pentru existenta ei si anume cerința unitații de subiect pasiv.

Aceasta cerinta nou introdusa de legiuitorul Noului Cod penal va avea drept rezultat diminuarea aplicarii in practica judiciara a dispozitiilor privind infractiunea continuata, și amplificarea aplicarii dispozițiilor privitoare la concursul la concursul de infractiuni.

O alta modificare adusa de Noul Cod penal o identificam in definitia data  infractiunii complexe. Astfel, in definirea infractiunii complexe codul penal anterior folosea in art. 41 alin. (3) expresia "ca element sau ca circumstanta agravanta", in timp ce noul Cod penal in art. 35 alin. (2) foloseste expresia "ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravant".

Aceasta modificare a fost solicitata de doctrina penala pentru a fixa o mai precisa valoare a infracțiunii absorbite in conținutul infracțiunii absorbante[1].

O reglementare diferita pe care o aduce noul Cod penal fața de Codul penal anterior este cea referitoare la aplicarea pedepsei in cazul infractiunii continuate. Astfel, daca potrivit Codului penal anterior art. 42 infractiunea continuata se sanctiona cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, la care se putea adauga un spor, potrivit art. 34 sau dupa caz art. 40 alin (1) (regula de la concursul de infractiuni - s.n.) noul Cod penal prevede ca "infractiunea continuata se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita al carei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani in cazul pedepsei inchisorii, respectiv cu cel mult o treime in cazul pedepsei amenzii". (art. 36 alin. 1 C.p.).

Modificari importante aduce noul Cod penal si in materia pluralitatii de infractiuni. Astfel, spre deosebire de Codul penal anterior care reglementa in mod expres numai doua forme ale pluralitatii de infractiuni, si anume concursul de infractiuni si recidiva, noul Cod penal pentru prima oara introduce o a treia instituție a pluralitatii de infractiuni, si anume pluralitatea intermediara de infractiuni, prin prevederile art. 44 Cod penal, legalizand astfel si aceasta forma a pluralitatii de infractiuni care era consacrata in doctrina.

Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal defineste mai stiintific concursul real de infractiuni, facand precizarea in art. 39 ca infractiunile concurente sunt savarsite "prin actiuni sau inactiuni distincte", aceasta pentru a raspunde precizarilor facute in doctrina penala in materia concursului real de infractiuni.

Noutati sunt si in privinta stabilirii si aplicarii pedepsei principale in caz de concurs de infractiuni. Astfel, legiuitorul noului Cod penal a optat pentru sistemul absorbtiei in ipoteza in care pentru una din infractiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detentiunii pe viata; a optat pentru sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu si fix in cazul in care pentru infractiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu inchisoarea sau amenda (art. 38 alin. (1) lit. b si c); a optat pentru sistemul cumulului aritmetic in cazul in care s-a stabilit o pedeapsa cu inchisoare si o pedeapsa cu amenda cand se vor aplica ambele pedepse (art. 39 alin. (1) lit. d si e).

In fine, mentionam ca in materia sanctionarii concursului a fost introdusa o dispozitie de exceptie (art. 39 alin. 2) care permite ca in situatia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanta sa poata aplica pedeapsa detentiunii pe viata, chiar daca aceasta nu a fost prevazuta de lege pentru niciuna dintre infractiunile concurente. Se da urmatorul exemplu: autorul a comis 4 fapte de viol sau talharie urmate de moartea victimei si pentru fiecare instanta a stabilit cate o pedeapsa de 20 de ani inchisoare. Aplicand sistemul clasic de sanctionare a concursului de infractiuni s-ar putea adauga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani inchisoare, cu toate ca fata de numarul si gravitatea infractiunilor comise s-ar justifica aplicarea detentiunii pe viata. De aceea, art. 39 alin. (2) Cod penal ofera judecatorului aceasta posibilitate, urmand a se aprecia de la caz la caz daca o asemenea optiune este sau nu justificata.

In reglementarea recidivei noul Cod penal aduce elemente noi atat in ceea ce priveste definirea si termenii recidivei, cat si referitor la pedeapsa, caracterul temporar al recidivei fiind evidentiat chiar in definirea acestei forme a pluralitatii de infractiuni. Termenii recidivei au fost modificati (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acea persoana condamnata care a savarsit noi infractiuni de un anumit grad de pericol. In materia tratamentului sanctionator reglementarea a fost simplificata, recurgandu-se la un cumul aritmetic in cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legala a limitelor speciale de pedeapsa cu jumatate in cazul recidivei postexecutorii.

Pentru ipoteza in care cel de al doilea termen al recidivei este alcatuit dintr-un concurs de infractiuni noul Cod penal a introdus un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel ce a fost in Codul penal anterior, aplicandu-se mai intai dispozitiile referitoare la concurs si apoi cele incidente in cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar daca numai una din infractiunile concurente se afla in stare de recidiva, restul fiind pluralitate intermediara, deoarece calitatea de recidivist trebuie sa atraga tratamentul specific acestei forme de pluralitate.

In acelasi timp tratamentul sanctionar consacrat de noul Cod penal este mai putin sever decat cel care ar rezulta din aplicarea mai intai a dispozitiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediara pentru fiecare infractiune in parte.

Noul Cod penal a consacrat in materia recidivei postcondamnatorii, cu titlul de exceptie, posibilitatea aplicarii detentiunii pe viata, chiar daca pedepsele stabilite in inchisoare atunci cand numarul si gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.

2. Unele consideratii generale privind unitatea si pluralitatea de infractiuni.

Dupa cum se cunoaste, o fapta prevazuta de legea penala devine infractiune ca urmare a unei conduite a individului neconforme cu exigentele normelor penale de incriminare. Conduita infractionala consta intr-o manifestare materiala exterioara a omului, concretizata intr-o fapta tipica determinata printr-un complex de trasaturi specifice referitoare la o anumita conduita ilicita a acestuia si incriminata de lege ca atare "prin care se aduce atingere anumitor relatii sociale, producand urmari sau consecinte periculoase pentru societate".[2]

In practica caracterizarea unei activitati infractionale ca o pluralitate sau ca o unitate de infractiune intampina de multe ori dificultati, fiindca deseori actiunea care constituie elementul material obiectiv in continutul infractiunii se realizeaza nu printr-o singura actiune sau inactiune, ci prin mai multe. Cu toate acestea avem numai o singura infractiune, datorita legaturii indisolubile (de ordin obiectiv si subiectiv) ce exista intre actiunile sau inactiunile prin care s-a realizat continutul infractiunii.[3]

Problema unitatii sau pluralitatii de infractiuni se pune atunci cand exista un complex de acte sau activitati savarsite de aceeasi persoana si trebuie sa se stabileasca daca acest complex formeaza o singura infractiune sau dimpotriva mai multe infractiuni.[4] Sub aspect juridic, interesul teoretic si practic al distinctiei intre unitatea si pluralitatea infractionala este legat de unitatea subiectului activ al infractiunii. Cu alte cuvinte, ceea ce intereseaza este sa stim daca in raport cu activitatea infaptuita de o anumita persoana se poate retine in sarcina acesteia mai multe infractiuni sau numai una singura.

Faptul ca o activitate infractionala concreta se incadreaza in continutul unei singure infractiuni sau in continuturile mai multor infractiuni se rasfrange asupra incadrarii juridice a acelei activitati asupra raspunderii penale a infractorului cat si asupra individualizarii si aplicarii pedepsei precum si asupra curgerii termenului de prescriptie sau, cand este cazul, a termenului de introducere a plangerii prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau gratierii conditionate de data savarsirii infractiunii.[6]

Unitatea de infractiune poate fi naturala atunci cand aceasta unitate tine de natura infractiunii (de ex. infractiunile de lovire sau de vatamare corporala se includ in mod natural in infractiunea de omor) sau legala creata de legiuitor cum este si cazul celor doua situatii care fac obiectul reglementarii art. 35 din codul penal (infractiunea continuata si infractiunea complexa).

Dupa cum se cunoaste in continutul oricarei infractiuni intra atat elementul material (actiune/inactiune) cat si rezultatul ce decurge din aceasta actiune/inactiune, acestea aflandu-se intr-o stransa interdependenta si constituind o unitate dialectica: unitatea de infractiune. Daca faptuitorul realizeaza acest continut al infractiunii in totalitatea elementelor sale componente, o singura data, ne gasim in fata unei unitati infractionale.[7]

In doctrina, unitatea de infractiune a fost definita ca fiind "situatia cand o activitate infractionala, formata dintr-o actiune sau inactiune ori din mai multe actiuni sau inactiuni se considera potrivit starii de fapt ori potrivit legii ca aceasta constituie o singura infractiune (infractiune unica) pentru care se aplica o singura pedeapsa.[8] O definitie asemanatoare o intalnim si in alte lucrari in sensul ca "prin unitatea de infractiune se desemneaza activitatea infractionala formata dintr-o singura actiune ori inactiune ce decurge din natura faptei sau din vointa legiuitorului si in care se identifica continutul unei singure infractiuni".

Cazul tipic al unitatii de infractiune este acela al faptelor cu actiune simpla, adica al infractiunilor la care este suficienta o singura actiune sau inactiune pentru realizarea continutului lor. Majoritatea covarsitoare a infractiunilor prevazute in partea speciala a Codului penal sunt infractiuni simple datorita modului cum sunt incriminate de legea penala.[10]

In practica judiciara problema unitatii de infractiune se pune in mod special in cazul acelor infractiuni al caror continut complex se realizeaza nu printr-o singura actiune sau inactiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putand constitui o infractiune, dar care in imbinarea lor sunt considerate de legea penala drept o singura infractiune.[11]

In doctrina penala si in legislatie unitatea de infractiune este cunoscuta sub doua forme: una datorita starii de fapt (unitate de actiune ori inactiune) cunoscuta sub denumirea de unitate naturala de infractiune si cealalta datorita vointei legiuitorului cunoscuta sub numele de unitate legala de infractiune.

3. Unitatea naturala de infractiune si formele ei.

Unitatea naturala de infractiune este forma unitatii infractionale determinata de unitatea elementelor obiective si subiective ale infractiunii.[12]

Unitatea reala de infractiune se deosebeste de unitatea aparenta de infractiuni. Exista unitate reala de infractiune, atunci cand o activitate infractionala realizeaza continutul unei singure infractiuni si unitate aparenta atunci cand numai la prima vedere este unitate infractionala, dar in urma examinarii atente a cauzei se ajunge la concluzia ca sunt mai multe incalcari de norme de incriminare.

In doctrina s-a precizat ca "unitatea naturala de infractiune exista ori de cate ori o activitate infractionala, care prin datele ei, de fapt, date obiective (actiune/inactiune) si date subiective (rezolutie infractionala) constituie o activitate unica, datorita careia si legea o consacra ca infractiune unica si prevede o singura pedeapsa.[13]

In cazul unitatii naturale de infractiune activitatea infractionala a faptuitorului se subdivide, in fapt, intr-o succesiune fireasca de acte identice sau asemanatoare care se imbina intre ele in mod natural pentru a caracteriza o singura actiune constitutiva. Aceste acte componente produc toate impreuna, un singur rezultat, in care se aditioneaza integrandu-se, rezultatele partiale fragmentare produse de actele ce compun actiunea constitutiva a infractiunii.[14]

In cazul unitatii naturale de infractiune s-a aratat in literatura de specialitate unitatea juridica este determinata de unitatea de fapt, adica situatiei din realitatea obiectiva ii corespunde continutul unei singure infractiuni.[15] Tot o forma de unitate naturala de infractiune se considera ca exista si in cazul infractiunii cu continut alternativ, in ipoteza in care activitatea infractionala este formata din mai multe acte care, savarsite cu aceeasi ocazie, si in stransa legatura intre ele realizeaza in fapt, in mod cumulativ, in mod cumulativ mai multe dintre continuturile alternative. In cazul acestor continuturi multiple, dar echivalente, infaptuirea actiunilor caracteristice mai multora dintre aceste continuturi - cu aceeasi ocazie si in legatura unele cu altele se integreaza intr-o activitate infractionala unica.

Din teoria si practica judiciara se desprinde concluzia ca pentru a exista unitate naturala de infractiune sunt necesare indeplinirea urmatoarelor conditii:[17]

a) sa existe o activitate fizica unica, realizata prin unul sau mai multe acte.

In doctrina s-a aratat ca notiunile de act, actiune, fapta folosite in vorbirea curenta au aproape un inteles identic, acela de manifestare exterioara umana, care capata in dreptul penal si unele semnificatii proprii.[18]

Astfel, prin fapta se defineste actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii cat si toate cerintele esentiale referitoare la mijloacele de realizare a actiunii, la locul sau la timpul realizarii, la anumite particularitati ale obiectului material de natura sa imprime o nota specifica actiunii sau inactiunii (stare de pericol sau vatamare precum si legatura de cauzalitate dintre actiune/inactiune si rezultat). In acest sens, vorbim de o fapta prevazuta de legea penala.

Actiunea sau inactiunea este o parte a faptei exprimand numai conduita propriu-zisa a subiectului. Ea constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii. Elementul material poate consta dintr-o singura actiune (ex. infractiunea de omor prevazuta de art. 188 Cod penal) sau inactiune (ex. nedenuntarea unor infractiuni contra securitatii nationale, art. 410 Cod penal). Actiunea la randul sau fiind o manifestare umana complexa nu poate fi realizata decat printr-o succesiune de acte materiale.

b) sa existe o singura rezolutie delictuoasa. Pentru a exista unitatea naturala de infractiune, alaturi de elementul obiectiv si in stransa legatura cu acesta trebuie sa fie pozitia subiectiva a faptuitorului, care sa exprime o singura rezolutie infractionala. Daca faptuitorul suprapune peste actiunea sau inactiunea sa infractionala o singura rezolutie si anume delictuoasa, atunci ne gasim in fata unei unitati infractionale.

c) prin actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii, sa se fi adus o singura atingere normei penale de incriminare si sa fie realizat continutul unei singure infractiuni

Se poate insa ca in realizarea continutului unei singure infractiuni, manifestarea exterioara a faptuitorului sa se realizeze nu printr-o actiune unica ci prin mai multe actiuni sau acte dar prin care se aduce o singura atingere normei de incriminare.

Astfel, cel care patrunde intr-un dormitor comun de unde sustrage mai multe bunuri apartinand persoanelor ce locuiesc acolo, efectueaza mai multe acte succesive de sustragere a bunurilor. Intr-o astfel de situatie el aduce o singura atingere normei penale de incriminare (art. 228 Cod penal) si savarseste o singura infractiune de furt, cu toate ca comite mai multe acte de sustragere separate, deoarece aceste acte se unifica in mod natural intr-o singura actiune, pe care se suprapune aceeasi rezolutie infractionala si conduce la un singur rezultat final, trecerea concomitenta a bunurilor sustrase in stapanirea de fapt a faptuitorului.

In doctrina dreptului penal, unitatea naturala de infractiune este cunoscuta sub trei forme: infractiunea simpla, infractiunea continua si infractiunea deviata.

4. Infractiunea simpla.

Infractiunea simpla reprezinta cea mai tipica unitate naturala de infractiune. In literatura juridica s-a aratat ca "infractiunea simpla este infractiunea al carei element material consta intr-o activitate unica sau dintr-un fapt simplu, adica dintr-o actiune sau inactiune momentana, care produce rezultatul tipic al infractiunii".[19]

Infractiunea simpla se caracterizeaza sub raport obiectiv printr-o singura actiune sau inactiune, printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o forma de vinovatie.[20]

Asa cum s-a aratat in doctrina, activitatea infractionala caracteristica infractiuni simple poate consta fie dintr-un singur act (de ex. uciderea persoanei printr-un foc de arma) fie din mai multe acte (de ex. uciderea unei persoane prin mai multe lovituri de cutit aplicate succesiv). Actele de executare multiple in exemplul de mai sus, se integreaza in mod natural in activitatea infractionala si nu pun in discutie unicitatea celorlalte elemente (obiect, subiect pasiv, forma de vinovatie).[21]

In literatura juridica s-a aratat[22] ca actele materiale repetate se pot infatisa ca parti componente ale actiunii incriminate numai in anumite conditii:

a) unitatea actelor concrete repetate in cadrul  aceleiasi actiuni incriminate trebuie sa implice existenta unei rezolutii delictuoase unice, altfel ne-am afla in fata unei pluralitati de infractiuni;

b) forul unificator specific actelor materiale concrete il constituie modul in care se comite actiunea concreta. Se poate vorbi despre o unitate naturala de infractiune in cazul actelor concrete repetate numai cand acestea apar ca o unica realizare materiala a hotararii delictuoase.

In practica judiciara in legatura cu existenta unor acte repetate prin care se poate realiza elementul material al unei infractiuni s-a ridicat problema deosebirii infractiunii simple de infractiunea continuata.

Astfel, fapta inculpatului de a fura dintr-un apartament invecinat cu cel pe care il locuia, bunurile proprietate personala ale colocatarului lipsa din domiciliu, pe care insa, neputandu-le duce toate odata in locuinta sa, le-a transportat intr-o succesiune neintrerupta, in cateva randuri, nu constituie o infractiune continuata. In acest caz este vorba de o actiune care realizeaza continutul unei infractiuni unice de furt - in modalitatea unitatii naturale, nu a infractiunii continuate - deoarece transporturile facute de inculpat, desi multiple, au fost efectuate la intervale de timp nesemnificative, pentru a considera infractiunea continuata.[23]

Imprejurarea ca inculpatul patrunzand in camera in care locuiau doua persoane, in lipsa acestora, si-a insusit pe nedrept bunurile personale ale amandorura nu poate justifica concluzia ca in speta, s-au savarsit doua infractiuni de furt, in concurs; in raport de existenta unei rezolutii infractionale unice, fapta constituie o unitate infractionala, nu o pluralitate de infractiuni, chiar daca prin aceasta actiune au fost prejudiciate doua persoane.[24]

Infractiunea de luare de mita se consuma in momentul perfectarii intelegerii dintre mituitor si cel mituit. In consecinta, imprejurarea ca foloasele promise cu acel prilej au fost date ulterior in rate, nu este de natura a determina aplicarea in cauza a dispozitiilor privind infractiunea continuata; toate actele de primire a acestor foloase alcatuiesc impreuna cu actul initial o unitate naturala de infractiune.[25]

Nu exista concurs de infractiuni, atunci cand o persoana, afirmand ca are influenta pe langa un functionar, a pretins altei persoane anumite foloase, pentru a-l determina pe acel functionar sa faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu, dupa care a primit in mod esalonat de la persoana respectiva foloase pretinse si promise; in situatia de mai sus infractiunea consumandu-se in momentul pretinderii foloaselor, primirea ulterioara, in rate, a acestora, nu poate constitui tot atatea infractiuni autonome.[26]

In cazul in care prima fapta este o tentativa de omor iar cea de a doua un omor consumat dispozitiile art. 176 lit. c cod penal anterior sunt aplicabile chiar daca subiectul pasiv al amandorura este una si aceeasi persoana, in conditiile in care faptele au fost savarsite in baza unor rezolutii distincte de natura sa excluda absorbtia naturala a acestor forme infractionale si sa mentina caracterul infractional autonom al fiecareia.[27]

Asa cum s-a aratat in literatura juridica de specialitate "se realizeaza unitatea naturala de infractiune si in cazul formelor infractiunii prin absorbtia naturala a formelor mai putin grave in cele mai grave. Astfel, actele preparatorii care sunt asimilate cu tentativa si tentativa se absorb in infractiunea fapt consumat.[28]

In practica judiciara exista situatii in care o infractiune unica prin natura sa este savarsita prin mai multe acte materiale sau prin repetarea actiunii care constituie elementul sau material, astfel incat se pune problema delimitarii infractiunii simple nu numai in raport cu pluralitatea de infractiuni, dar si fata de unele forme ale unitatii legale de infractiune cum sunt infractiunea continuata, infractiunea complexa si infractiunea de obicei.

Astfel, lovirea repetata a unei persoane cu aceeasi ocazie constituie o singura infractiune (unitate naturala) si nu constituie nici infractiune continuata si nici concurs de infractiuni format din atatea infractiuni cate acte de lovire au fost savarsite. Diferitele acte de lovire savarsite asupra aceleiasi persoane si in aceiasi imprejurare, nu au semnificatie juridica proprie penala, ci se incorporeaza in mod natural in actiunea de lovire sau alte violente care constituie elementul material al infractiunii.[29]

Intrucat unitatea de rezolutie caracterizeaza deopotriva infractiunea simpla si infractiunea continuata acest criteriu este inoperant pentru delimitarea lor. De aceea este necesar sa se recurga la criterii obiective cum sunt savarsirea actelor de lovire, deodata, in aceeasi imprejurare, deci fara intervale de timp intre ele. Tocmai aceasta trasatura caracteristica deosebeste infractiunea simpla de infractiunea continuata la care actele de executare sunt savarsite la intervale de timp deosebite si chiar in imprejurari schimbate cu conditia desigur a mentinerii unitatii de rezolutie infractionala.[30]

In literatura juridica s-a subliniat ca o conditie a unitatii naturale in cazul infractiunilor contra persoanei o reprezinta unicitatea subiectului pasiv a persoanei fizice vatamate prin actele de violenta repetate. Dimpotriva, daca actele de lovire sau de violenta au fost indreptate impotriva a doua sau a mai multor persoane chiar daca au fost savarsite in aceeasi imprejurare si intr-o succesiune fara intervale, nu constituie o infractiune simpla ci formeaza un concurs de infractiuni. Astfel, in practica judiciara s-a decis ca "fapta persoanei care, cu aceeasi ocazie, aplica lovituri mai multor persoane nu constituie o singura infractiune de lovire, ci atatea infractiuni in concurs cate persoane au fost lovite".[31]

Tot astfel s-a decis ca fapta unui conducator auto care prin nerespectarea regulilor de circulatie provoaca un accident in urma caruia s-a produs vatamarea integritatii corporale si sanatatii mai multor persoane, constituie atatea vatamari corporale din culpa cate persoane au fost accidentate, aflate in concurs.[32]

Uciderea din culpa a doua persoane de catre un conducator auto ca urmare a nerespectarii regulilor de circulatie constituie ucidere din culpa, infractiune unica agravata conform art. 178 alin. (5) Cod penal anterior si nu concurs de infractiuni.[33]

Exista concurs de infractiuni si nu o unica infractiune in cazul faptei sau faptelor de ultraj savarsite cu aceeasi ocazie fata de doi sau mai multi functionari aflati in exercitarea autoritatii de stat.[34]

Intr-o speta, inculpatul a insultat si amenintat un ofiter de politie aflat in exercitiul functiunii, dupa care i-a aplicat o lovitura de cutit in abdomen, cauzandu-i leziuni grave ce au necesitat o interventie chirurgicala. Prima instanta l-a condamnat pe inculpat pentru tentativa de omor si infractiunea de ultraj. In apel a fost schimbata incadrarea faptelor intr-o singura infractiune, respectiv tentativa de omor. In speta a fost introdus recurs in anulare, instanta suprema a admis recursul si a retinut incadrarea juridica a faptei ca fiind omor calificat, conform art. 175 lit. f Cod penal anterior, socotind ca infractiunea de ultraj a fost absorbita in tentativa de omor calificat.

In doctrina s-a admis ca fapta inculpatilor de a distruge cu aceeasi ocazie bunurile apartinand a doua parti vatamate constituie o infractiune unica de distrugere si nu doua infractiuni de distrugere in concurs.[36]

Tot asa s-a decis ca, exista o infractiune unica de talharie si in cazul in care violenta a fost executata asupra a doua persoane.[37] S-a argumentat ca victima a actiunii principale este persoana deposedata de bun, iar victima a actiunii adiacente poate fi atat posesorul bunului cat si o alta persoana cum a fost cazul din speta. Astfel, talharia fiind o infractiune contra patrimoniului ea imbraca forma unei singure infractiuni, ori de cate ori s-a furat de la o singura persoana, chiar daca pentru deposedare si pentru pastrarea bunului furat au fost agresate mai multe.

Tot in practica s-a decis ca pluralitatea subiectilor pasivi nu afecteaza unitatea naturala a infractiunii nici in cazul abandonului de familie savarsit prin neplata pensiei de intretinere stabilite in favoarea mai multor persoane.[38]

In literatura juridica s-a subliniat ca unitatea obiectului juridic reprezinta o conditie sine qua non a unitatii naturale a infractiunii. Astfel, aceasta unitate este conditionata de identitatea obiectului juridic generic al tuturor actelor materiale componente, deoarece diversitatea acestui obiect inseamna totdeauna apartenenta actelor de executare la infractiuni diferite.[39]

5. Infractiunea continua.

In Codul penal nu sunt consacrate dispozitii speciale privind infractiunea continua. Exista doar o singura referire cu privire la aceasta specie de infractiune si anume la art. 154 alin. (2) unde se prevede ca "in cazul infractiunilor continue, termenul de prescriptie a raspunderii penale curge de la data incetarii actiunii sau inactiunii". In aceasta situatie doctrinei penale ii revine sarcina de a studia si aprofunda cunoasterea infractiunii continue.

Teoria infractiunilor continue este una din cele mai grele din stiinta penala spunea prof. I. Tanoviceanu, citandu-l pe penalistul italian Carrara care afirma ca teoria infractiunilor continue este "foarte subtila".[40] Vechii penalisti n-au studiat infractiunea continua, abia mai tarziu in secolul al XVIII-lea Ortolan in Franta si Carrara in Italia s-au preocupat de studiul acestei specii de infractiuni, fara a lamuri toate controversele existente in aceasta materie.

Se considera ca teoria infractiunilor continue isi are originea in spiritul practicienilor de indulcire a pedepselor, in sensul ca, mai multe fapte ilicite in anumite conditii sa fie socotita drept o singura infractiune continua. Pentru a contracara aceasta reusita a practicienilor, legiuitorul a marit durata prescriptiei unor astfel de infractiuni, in sensul ca ea incepe sa curga de la data incetarii actiunii sau inactiunii.

In doctrina moderna, infractiunea continua a fost definita ca fiind "acea infractiune al carei element material constand dintr-o actiune sau inactiune ce se prelungeste in timp in chip natural chiar dupa momentul consumarii, pana cand activitatea infractionala inceteaza".[41]

In cazul infractiunii continue suntem in prezenta unitatii naturale de infractiune, deoarece suntem in prezenta unei singure hotarari (rezolutii) infractionale, a unei singure actiuni (inactiuni) a unui singur obiect social juridic lezat, a unei singure urmari si a aceluiasi faptuitor".[42]

Pentru identificarea infractiunilor continue, doctrina recomanda folosirea criteriului formal si anume natura actiunii indicate de "verbum regens" prin care este indicat in continutul constitutiv al infractiunii, elementul material al acesteia. Daca "verbum regens" indica o actiune de durata, cum ar fi: lipsirea de libertate, detinerea ilegala de arme, portul ilegal de decoratii, conducerea fara permis etc. inseamna ca ne gasim in principiu in fata unei infractiuni continue. Pentru a fi mai siguri in apreciere, criteriul formal trebuie completat cu criteriul obiectiv, care consta in "analiza atenta, in fiecare caz, a actiunii sau inactiunii care constituie elementul material al infractiunii, retinand drept infractiune continua si aceea al carei element material, prin insasi natura sa, nu se poate realiza decat prin durata (continuarea in timp) a actiunii sau inactiunii respective".[43]

Analiza obiectiva, ne ajuta sa delimitam infractiunile momentane de cele continue. Astfel, se pune intrebarea bigamia (art. 376 Cod penal) este o infractiune momentana sau continua? Sa analizam: codul penal pedepseste pe acela care este casatorit si incheie o noua casatorie. Deci aceasta infractiune se consuma in momentul incheierii unei noi casatorii, fiind deci o infractiune momentana, deoarece, in substanta ei infractiunea de bigamie consta intr-un act (care consfinteste casatorie celui deja casatorit) si nu intr-o stare (starea de bigamie ce se prelungeste in timp).

Rapirea unui minor in scopul traficarii (art. 210 Cod penal) este o infractiune instantanee sau continua? Este instantanee, deoarece "verbum regens" desemneaza o actiune de a rapi si nu in fapta de a detine si sechestra victima. Este evident ca, dupa consumarea faptei de rapire, autorul detinand in continuare victima in captivitate incalca si prevederile art. 205 Cod penal "lipsirea de libertate in mod ilegal" care este o infractiune continua.

S-a pus problema daca infractiunea de tainuire (art. 270 Cod penal) este o infractiune momentana sau continua? Majoritatea teoreticienilor considera ca aceasta infractiune este instantanee, ea consumandu-se in momentul primirii, dobandirii, transformarii ori inlesnirii valorificarii unui bun despre care subiectul a cunoscut, fie a prevazut din imprejurari concrete ca aceasta provine din savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Totusi, uneori trebuie sa admitem ca tainuirea poate imbraca forma infractiunii continue in ipoteza in care subiectul activ se ocupa in mod constant cu inlesnirea valorificarii bunurilor sustrase de faptuitor.

In mod asemanator, infractiunea de abuz de incredere (art. 238 Cod penal) poate imbraca forma infractiunii continue in modalitatea folosirii pe nedrept a bunului incredintat in baza unui titlu. In cazul aceleiasi infractiuni cand latura obiectiva consta in refuzul de a restitui bunul incredintat, infractiunea se consuma in momentul refuzului (este momentana), ceea ce dureaza in timp este starea de ilegalitate in care se afla faptuitorul care a refuzat restituirea bunului.

Asa cum s-a subliniat in doctrina "ceea ce caracterizeaza elementul material al infractiunilor continue este faptul ca acestea se realizeaza printr-o dubla atitudine a faptuitorului si anume una comisiva prin care se creeaza starea infractionala (de ex. lipsirea de libertate a unei persoane) si alta omisiva prin care se lasa ca starea infractionala sa dureze, nu i se pune capat,[44] (de ex. furtul de curent electric).

Infractiunea continua dureaza in timp pana cand un act contrar celui initial pune capat starii infractionale. Actul contrar poate avea ca sursa: vointa faptuitorului (de ex. se debranseaza de la reteaua electrica si nu mai sustrage curent), interventia autoritatii (de ex. eliberarea unui captiv), fie interventia unei alte persoane.

Daca autorul nu consimte de buna voie sa inceteze actiunea sau inactiunea si are loc trimiterea sa in judecata, se pune problema daca se poate vorbi de o autonomizare a activitatii infractionale de pana in acel moment, urmand ca perioada urmatoare sa constituie temei pentru o noua tragere la raspundere penala independenta a autorului. Unele instante au decis ca trimiterea in judecata a autorului unei infractiuni continue (de ex. pentru neplata pensiei de intretinere) intrerupe automat continuitatea infractionala.[45]

Alte instante au hotarat ca trimiterea in judecata nu are aceasta consecinta astfel ca, aparitia unui act normativ de amnistie chiar in timpul judecatii nu afecteaza situatia autorului cat timp acesta a continuat actiunea sau inactiunea ilicita (de pilda in cazul infractiunii de abandon de familie).[46] Asa cum s-a aratat in doctrina, "trimiterea in judecata a unei persoane pentru o infractiune continua, constituie evident o cale legala pentru a forta pe autori sa inceteze activitatea ilicita. Acesta nu poate fi judecat decat pentru activitatea concreta dedusa in fata instantei si care prin natura lucrurilor trebuie circumscrisa in timp. Hotararea ramasa definitiva va avea autoritate de lucru judecat numai cu privire la segmentul dedus judecatii. Daca autorul a continuat activitatea ilicita se va putea porni o noua urmarire impotriva sa. Desigur, faptuitorul trimis in judecata pentru un nou segment al activitatii continue nu va beneficia de actul de clementa care s-ar referi prin ipoteza la segmentul anterior. In practica judiciara s-a decis ca o activitate infractionala continua poate fi curmata, autonomizata si printr-o hotarare judecatoreasca de condamnare chiar daca este nedefinitiva.

La unele infractiuni continue elementul material al laturii obiective, este susceptibil de intreruperi determinate de natura activitatii infractionale. De aceea, in doctrina infractiunile continue sunt clasificate in infractiuni continue permanente si infractiuni continue succesive.

Ceea ce este comun infractiunilor continue si esential, este prelungirea in timp a elementului material al laturii obiective a lor.

Daca la infractiunile continue permanente prelungirea lor in timp are loc in mod automat, fara o noua interventie a faptuitorului, la infractiunile continue succesive prelungirea in timp necesita o noua interventie a faptuitorului, fapt ce nu afecteaza unitatea naturala a infractiunii.

De exemplu, in cazul furtului de curent electric suntem in prezenta unei infractiuni continue permanente, deoarece activitatea infractionala se desfasoara fara intrerupere, nefiind necesara interventia faptuitorului.

Dimpotriva, in cazul infractiunilor continue succesive, datorita naturii activitatii infractionale pentru continuarea acesteia este necesara o noua interventie a faptuitorului. De exemplu, o persoana conduce pe drumurile publice un autoturism caruia ii ataseaza un numar fals de inmatriculare sau portul ilegal de uniforma poate fi intrerupt noaptea si reluat a doua zi.

In literatura juridica s-a aratat ca distinctia dintre infractiuni continue permanente si infractiuni continue succesive nu este relevanta sub raport juridic ci doar sub raportul activitatii materiale. Reluarea acestor infractiuni care devine semnificativa din punct de vedere juridic este aceea care se repeta dupa ce s-a pronuntat o condamnare. De exemplu, cel condamnat pentru lipsirea de libertate a unei persoane si dupa executarea pedepsei, reia activitatea de sechestrare, se face vinovat de o noua infractiune.[50]

Infractiunea continua cunoaste doua momente ce prezinta importanta in plan juridic. Astfel infractiunea continua se consuma in momentul cand se comite actiunea/inactiunea ce formeaza elementul material al laturii obiective care dureaza suficient pentru a avea o semnificatie penala. De exemplu, infractiunea de tulburare de posesie (art. 256 Cod penal) daca se prelungeste in timp, ea devine o infractiune continua. Ea se consuma in momentul cand faptuitorul a patruns si a ramas fara drept in imobilul astfel ocupat, in afara de cazul cand faptuitorul continua sa ramana in imobil si cand actiunea sa devine continua.[51]

Un alt moment specific infractiunii continue il constituie acela al epuizarii infractiunii. Infractiunea continua se epuizeaza in momentul incetarii actiunii/inactiunii infractionale fie datorita propriei vointe a faptuitorului, fie din cauza unei imprejurari externe.[52] In doctrina s-a aratat ca, de exemplu, in cazul infractiunii de tulburare de posesie, termenul de introducere a plangerii prealabile, trebuie raportat la momentul epuizarii infractiunii si nu la data savarsirii infractiunii.

O problema importanta in cazul infractiunilor continue o prezinta stabilirea datei savarsirii acestora. Intr-o Decizie de indrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a plenului fostului Tribunal Suprem s-a statuat ca: "in cazul infractiunilor continue, data savarsirii este aceea a incetarii actiunii sau inactiunii. In raport cu aceasta data se produc consecintele juridice referitoare la aplicarea legii penale in timp si spatiu, minoritate, prescriptia raspunderii penale, amnistie si gratiere precum si orice alte consecinte care sunt conditionate de epuizarea activitatii infractionale.

Celelalte consecinte ale infractiunilor continue cum sunt cele referitoare la stabilirea starii de recidiva, revocarea liberarii conditionate a executarii pedepsei inlaturarea beneficiului gratierii, la intreruperea cursului prescriptiei si a termenului de reabilitare se produc din momentul in care elementele constitutive ale infractiunii sunt intrunite potrivit legii si faptuitorul poate fi tras la raspundere penala. Daca activitatea infractionala continua este desfasurata de o persoana in diferite etape ale varstei sale are importanta si stabilirea varstei faptuitorului, astfel ca activitatea continua inceputa inaintea implinirii varstei de 14 ani nu va fi luata in seama, iar daca infractiunea continua inceputa in timp ce faptuitorul era minor se desfasoara si dupa ajungerea acestuia la majorat, conform regulii unitatii ilicitului penal se va considera ca intreaga activitate infractionala s-a desfasurat cat timp infractorul era major.

Cat priveste tratamentul penal al infractiunii continue mentionam ca noul Cod penal nu prevede un regim sanctionator special. Deci, folosind criteriile de individualizare judiciara judecatorul va aplica pedeapsa in limitele prevazute in norma de incriminare pentru infractiunea savarsita in forma continua.

6. Infractiunea deviata.

O alta forma a unitatii naturale de infractiune este infractiunea deviata. Codul penal nu cuprinde dispozitii speciale cu privire la infractiunea deviata si din acest motiv, tot doctrinei ii revine sarcina de a studia si aprofunda cunoasterea acestei specii de infractiune. Din punct de vedere istoric infractiunea deviata a aparut in peisajul dreptului penal din momentul in care s-a pus intrebarea cum se va solutiona situatia unei persoane care urmand sa omoare o persoana, omoara in conditiile concrete o alta persoana. In dreptul roman se admitea ca greseala nu influenteaza aplicarea pedepsei pentru omor. Aceasta solutie era acceptata si in vechiul drept englez, dar si in dreptul modern.

S-a considerat ca daca voind a ucide o persoana, s-a ucis alta, autorul va fi judecat numai pentru savarsirea unui omor intentionat, pedepsit cu pedeapsa prevazuta de lege pentru omor. Nu toti juristii au fost de acord cu aceasta solutie, unii considerand ca trebuie aplicata o pedeapsa mai blanda pe considerentul ca "eroarea scuza omorul de la pedeapsa obisnuita".

S-a sustinut ca autorul unui astfel de omor nu trebuie pedepsit cu pedeapsa prevazuta pentru omor, ci cu o alta pedeapsa, deoarece "omorul s-a comis mai mult din culpa decat din dol".

Aceasta solutie s-a sustinut si pentru cazul cand in urma unei certe se loveste o persoana in locul alteia. Reprezentantii scolii pozitiviste nu erau de acord cu aceasta solutie (o pedeapsa mai blanda) sustinand ca sub aspect subiectiv, nu exista niciun motiv pentru usurarea pedepsei caci in realitate viata persoanei vizate are aceeasi valoare cu viata persoanei omorate din greseala, si prin urmare autorul faptei inspirand aceeasi temere trebuie sa fie supus aceleiasi pedepse.

Curtea de casatie franceza a decis in anul 1853 ca uciderea unei persoane in locul alteia nu este o tentativa de omor, in concurs cu un omor din culpa, ci o crima de omor savarsit intentionat. Aceasta solutie a fost admisa si de doctrina italiana a vremii, cat si de unii ilustrii penalisti germani (Von Buri si Listz).

Situatia este asemanatoare si in ipoteza in care X dorind sa-l omoare pe Y trage un foc de revolver contra acestuia insa Y observand si sesizand miscarea se fereste, glontul trece pe langa el si omoara pe un tert. Aceasta situatie este cunoscuta in dreptul penal sub denumirea de "aberratio ictus".

Situatiile mai sus prezentate se inscriu in sfera infractiunii deviate. Infractiunea deviata in doctrina moderna actuala a fost definita ca fiind acea infractiune "care este savarsita prin devierea actiunii, datorita greselii faptuitorului de la obiectul sau persoana impotriva careia fusese indreptata, la un alt obiect sau o alta persoana (de ex. tragand cu arma asupra unei persoane pe care voia sa o ucida, sau incercand sa loveasca pentru a-i produce o vatamare corporala, faptuitorul a nimerit din greseala o alta persoana), fie prin indreptarea actiunii, datorita erorii faptuitorului asupra altei persoane ori asupra altui obiect decat acela pe care faptuitorul voia sa-l vatame sau sa-l puna in pericol".[56]

Infractiunea deviata face parte din categoria unitatii naturale de infractiune deoarece are la baza o unitate subiectiva completa, determinata de hotararea producerii ei.[57] Ea este intotdeauna rezultatul interventiei unui factor accidental, reprezentat de un act, o activitate, o manifestare actionala neprevazuta, care prin urmarile sale deviaza in mod accidental si intamplator desfasurarea normala a actiunii determinand executarea gresita a acesteia (aberratio ictus) sau consumarea infractiunii asupra altei persoane (error in persona). Din punct de vedere subiectiv infractiunea deviata se caracterizeaza prin intentie, fiind exclusa posibilitatea savarsirii ei din culpa.

Din definitia infractiunii deviate rezulta ca aceasta se poate infatisa sub doua modalitati si anume:

a) sub forma devierii actiunii datorita greselii faptuitorului asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane. Aceasta forma a infractiunii deviate este cunoscuta in literatura juridica sub denumirea de "aberratio ictus". De exemplu intr-un grup de tineri se isca o incaierare datorita faptului ca A l-a lovit pe B. Incercand sa riposteze la agresiune, B trimite o lovitura de pumn in directia lui A, dar in dinamica actiunii il loveste in plina figura pe C, care facea parte din grup si caruia ii fractureaza maxilarul.

In aceasta situatie suntem in prezenta unei infractiuni deviate (vatamare corporala), deoarece actiunea infractionala pe care si-a propus-o B a deviat spre o alta persoana (victima) decat aceea pe care urmarea sa o vatame faptuitorul. In sarcina faptuitorului se va retine infractiunea de vatamare corporala (eventual grava) realizata in dauna lui C, savarsita cu intentie.

Este interesanta solutia data in practica noastra judiciara in cazul unei infractiuni deviate. In fapt, inculpatul, neavand intentia de a ucide o persoana ci doar sa o loveasca, a trimis o lovitura ce din greseala a fost abatuta asupra altei persoane care a decedat. Avand de solutionat aceasta speta fostul Tribunal Suprem a decis ca: "din moment ce inculpatul nu a avut intentia sa ucida, ci doar sa loveasca persoana asupra careia a fost indreptata lovitura ce, din greseala a fost abatuta asupra altei persoane, care a decedat, fapta sa constituie infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, iar nu aceea de omor. Alta ar fi fost situatia daca, in raport cu persoana initial vizata, inculpatul ar fi actionat cu intentia de a ucide; in acest caz, fapta ar fi constituit infractiunea de omor.[59] Intr-o alta speta s-a decis ca "daca din modul in care a actionat rezulta ca inculpatul a urmarit uciderea celui atacat in sarcina sa urmeaza a se retine infractiunea de omor - si nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte -, chiar daca lovitura mortala a fost suportata din eroare, de alta persoana care s-a interpus intre inculpat si cel atacat.

Tot fostul Tribunal Suprem a mai statuat ca: "legea penala ocroteste viata oricarei persoane, indiferent cine este aceasta. De aceea, pentru existenta infractiunii de omor, nu este nevoie ca autorul sa aiba reprezentarea ca va suprima viata unei anumite persoane, iar eroarea sa asupra identitatii victimei este lipsita de relevanta. Pentru acelasi motiv, in speta nu este relevanta nici apararea inculpatului in sensul ca, in timp ce se lupta cu fiul victimei, aceasta s-a interpus intre ei si a receptionat lovitura indreptata catre fiul sau. Imprejurarea ca inculpatul nu a prevazut interpunerea victimei nu are caracter esential in producerea rezultatului, moartea unei persoane, si, din moment ce el a avut reprezentarea unei asemenea urmari, pe care a acceptat-o, raspunderea sa penala pentru infractiunea de omor este angajata".[61]

In acelasi sens s-a decis in practica judiciara ca "activitatea infractionala a inculpatului, care a lovit victima in regiunea gatului, adica intr-o regiune vitala, unde sunt concentrate vase mari de sange, cu un cutit, deci cu un instrument apt de a produce moartea si cu mare intensitate deoarece profunzimea leziunii este de 7-9 cm. - evidentiaza intentia de a ucide. Imprejurarea ca inculpatul, manuind cutitul, a lovit din eroare, ucigand o alta persoana decat aceea pe care intentiona sa o loveasca nu este relevanta din punctul de vedere al caracterizarii laturii subiective, deoarece prin incriminarea infractiunilor de violenta indreptate impotriva persoanei este protejata orice persoana, oricare ar fi ea".[62]

b) sub forma erorii faptuitorului cu privire la persoana ori obiectivul vizat de acesta, actiunea sa savarsindu-se asupra altei persoane sau altui obiect.

Aceasta forma a infractiunii deviate este cunoscuta in literatura de specialitate sub denumirea de "error in personam". Spre exemplu, faptuitorul vrea sa ucida o persoana anume, dar in conditiile concrete (intuneric, imbracaminte la fel, aceeasi statura etc.) ucide o alta persoana. In sarcina faptuitorului se va retine savarsirea infractiunii de omor comis cu intentie.

Intr-o speta, inculpatul M.T. care fusese grav lovit de I.P. sub stapanirea tulburarii produse de agresiunea acestuia, a pornit cu caruta in urmarirea carutei lui I.P., iar cand a ajuns-o a aplicat cu un ciomag pe la spate o lovitura in cap celui ce se afla in ea, crezand ca este I.P. Cel lovit nu era insa I.P. ci tatal sau, care a suferit o fractura craniana ce i-a periclitat viata. Confuzia a fost posibila datorita imprejurarii ca era intuneric, iar victima din cauza frigului era invelita intr-un cojoc si purta caciula trasa pe ochi.[63]

Problema infractiunii deviate se complica si mai mult atunci cand devierea loviturii "aberratio ictus" nu s-ar fi produs de la sine ci prin faptul interventiei unei a treia persoane.

Scenariul este urmatorul: A doreste sa-l ucida pe B si tinteste cu revolverul asupra lui. In momentul declansarii loviturii, intervine C care observand situatia, pentru a-l salva pe B, ii da peste mana lui A iar glontul porneste intr-o alta directie omorandu-l pe D.

In aceasta situatie s-a pus problema, cum va fi angajata raspunderea penala a lui A.

S-a considerat ca intr-o asemenea situatie A se va face vinovat de tentativa de omor fata de B si omor din culpa fata de D.[64]

Problematica infractiunii deviate cu formele ei a preocupat pe specialistii in domeniu inca de la inceputul secolului al XX-lea, deoarece la aceea vreme nu exista o unitate de opinie privind apartenenta acestei specii de infractiuni lq unitatea naturala de infractiuni sau la pluralitatea de infractiuni.

In literatura juridica romaneasca s-a acreditat teza ca infractiunea deviata reprezinta o unitate naturala de infractiune.[65]

In literatura juridica mai noua, unii autori se abat de la aceasta teza, sustinandu-se ca nu in toate situatiile deviate trebuie retinuta o singura infractiune, si ca in cazul lui "aberratio ictus" s-ar impune sa se adopte solutia concursului intre tentativa pedepsibila la infractiunea aflata in reprezentarea faptuitorului si infractiunea consumata cu intentie, realizata asupra altui obiect material, retinandu-se in ambele cazuri intentia ca forma de vinovatie.[66]

S-a motivat in literatura juridica mai noua, contrar sustinerii lui Traian Pop, ca tentativa impotriva unei persoane nu poate fi absorbita in infractiunea consumata realizata impotriva unei alte victime, cu atat mai putin in ipoteza in care persoana vizata a fost totusi vatamata corporal de catre faptuitorul care a dorit sa-i suprime viata, dar care a ucis o alta persoana datorita devierii actiunii.[67] In doctrina penala actuala, s-a subliniat ca teoria a admis si practica judiciara a decis solutia unitatii de infractiuni in cazul erorii altui obiect material, retinandu-se o singura infractiune consumata savarsita cu intentie.

II. Analiza textului

1. Unitatea legala de infractiune si formele ei.

O alta categorie de unitate infractionala, o constituie unitatea legala de infractiune. Se numeste unitate legala deoarece este o creatie a legiuitorului care dintr-o pluralitate de fapte creeaza o unitate de infractiune.

Necesitatea acestei constructii juridice este determinata de considerente de politica penala si de tehnica legislativa. Astfel, legiuitorul construieste continuturi noi de infractiuni prin absorbirea intr-un continut unic a elementelor caracteristice altor infractiuni.

In astfel de cazuri unitatea infractionala determinata de continutul infractiunii creata de legiuitor nu corespunde unei unitati a actului de conduita, ci unei pluralitati de acte sau activitati.[69]

In cazul unitatii legale de infractiune "unitatea nu este data de realitatea obiectiva in care se savarseste fapta, ci de vointa legiuitorului care reuneste in continutul unei singure infractiuni, doua sau mai multe actiuni ce ar putea realiza fiecare in parte continutul unor infractiuni distincte.[70]

Asa cum s-a subliniat in doctrina, caracteristica unitatii legale de infractiune consta in aceea ca, in anumite cazuri desi exista mai multe actiuni/inactiuni, se retine totusi o unitate de infractiune, dar o unitate de infractiune dispusa de legiuitor.[71]

Unitatea legala de infractiune are la baza vointa legiuitorului pentru ca, aparent exista o pluralitate de infractiuni. El a inteles sa creeze o infractiune unica din doua sau mai multe actiuni, care ar putea constitui infractiuni distincte fie datorita legaturii existente intre ele in plan material, fie datorita legaturii subiective.[72]

Dintre formele de unitate legala noul Cod penal reglementeaza in mod explicit prin dispozitiile art. 35 numai doua si anume infractiunea continuata si infractiunea complexa, iar doctrina mai recunoaste inca doua forme si anume infractiunea progresiva si infractiunea de obicei.

2. Infractiunea continuata. Concept si caracterizare.

Potrivit art. 35 alin. (1) Cod penal "infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii si impotriva aceluiasi subiect pasiv, actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni".

Infractiunea continuata in reglementarea noului Cod penal se caracterizeaza printr-o pluralitate de acte materiale legate intre ele printr-o cvadrupla unitate: personala (acelasi subiect activ), psihica (aceeasi rezolutie infractionala), identitate de subiect pasiv (acelasi subiect pasiv) si omogenitate juridica (actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni). Unitatea infractiunii continuate deriva din pozitia psihica a autorului raportata mereu la aceeasi victima, spre deosebire de infractiunea continua la care unitatea deriva din insusi faptul material care se prelungeste in timp.

La o analiza atenta se poate observa ca infractiunea continuata nu face altceva decat sa consfinteasca faptul ca o pluralitate de actiuni sau inactiuni, prezentand fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni si care ar putea constitui tot atatea infractiuni de-sine-statatoare, datorita unor conexiuni obiective si subiective, legiuitorul prin vointa sa a considerat ca ansamblul acestor fapte sa constituie o singura infractiune (unitate de infractiune) si sa inlature astfel pluralitatea de infractiuni (concurs) care ramane doar aparenta.

De exemplu, un inculpat a luat hotararea de a da mita paznicilor ori de cate ori mergea sa sustraga materiale din incinta unui santier. In felul acesta a procedat de 10 ori intr-un interval de 6 luni. Rezulta ca, in speta, inculpatul a comis mai multe acte de dare de mita (10)in baza rezolutiei infractionale luate. In consecinta, in sarcina acestuia nu se vor retine 10 infractiuni de dare de mita, ci doar a unei singure infractiuni de dare de mita, cu aplicarea dispozitiilor art. 35 alin. (1) Cod penal si art. 36 alin. (1) Cod penal. Intr-o alta speta, un inculpat a confectionat artizanal, 4 arme de vanatoare, pe care le-a vandut pe masura ce le confectiona pe fiecare dintre ele. In sarcina inculpatului instanta a retinut o singura infractiune de nerespectarea regimului armelor si munitiilor sub forma continuata.

Infractiunea continuata asa cum este ea reglementata de noul Cod penal este o expresie legala a unei realitati obiective si subiective.

Asa cum s-a aratat in doctrina, imprejurarea ca actiunile/inactiunile individuale reprezinta prin ele insele, fiecare in parte, toate trasaturile constitutive ale unei infractiuni se estompeaza in fata realitatii, ca ansamblul lor este atat de strans unit, obiectiv si subiectiv, incat sub raportul pericolului social apare ca o entitate distincta de alta calitate decat partile componente.[74] Unitatea de hotarare infractionala primeaza fata de pluralitatea actelor savarsite si determina considerarea ansamblului lor ca un tot, ca o infractiune unica.

3. Conditiile necesare pentru existenta infractiunii continuate.

Pana la intrarea in vigoare a noului Cod penal, in legatura cu conditiile necesare pentru existenta infractiunii continuate (unitate de infractiune) si delimitarea ei de concursul de infractiuni (pluralitate de infractiuni) in doctrina penala romaneasca s-au cristalizat doua opinii, una reprezentand asa-zisa teza restrictiva si cealalta teza extensiva.

Potrivit tezei extensive criteriul esential al delimitarii infractiunii continuate de concursul de infractiuni era acela al rezolutiei infractionale.[76]

Autorii care sustin aceasta teza considera ca in stabilirea unitatii de rezolutie in raport cu situatia de fapt concreta trebuie sa se tina seama de: unitatea de loc, existenta unor intervale de timp relativ scurte - intre acțiunile/inacțiunile componente, savarșirea acțiunilor/inacțiunilor constitutive asupra aceluiași obiect material -  sau asupra unor bunuri de acelasi fel, ori in dauna aceleiasi persoane vatamate, similitudinea actiunilor/inctiunilor comise, folosirea acelorasi metode, procedee sau mijloace, savarsirea actiunilor/inactiunilor componente in aceleasi imprejurari sau conditii, unitate de scop sau mobil.

In conformitate cu aceasta teza extensiva, s-a situat si practica judiciara care era neunitara pana in anul 1963, cand a fost nevoie de interventia instantei supreme, printr-o decizie de indrumare a instantelor. In acest sens este semnificativa Decizia de Indrumare nr. 1 din 31 ianuarie 1963.[78] Prin aceasta Decizie de Indrumare a Plenului Tribunalului Suprem statua ca: "In stabilirea unitatii de rezolutie infractionala, necesara pentru existenta infractiunii continuate, trebuie avute in vedere toate imprejurarile de fapt, de natura sa determine concluzia ca, in momentul luarii hotararii, autorul a avut reprezentarea, in concret, a activitatii infractionale, in ansamblul ei. Dintre elementele ce pot concura, alaturi de alte imprejurari, la stabilirea unitatii de rezolutie vor fi avute in vedere unitatea obiectului infractiunii, a locului, a persoanei vatamate, precum si unitatea de timp.

Deoarece, infractiunea continuata este o unitate legala de infractiune, prin mentionata decizie de indrumare a Plenului Tribunalului Suprem, s-a atras atentia instantelor ca unitatea infractiunii continuate presupune in primul rand ca infractorul trebuie sa aiba de la inceput reprezentarea activitatii materiale pe care o va desfasura, deci in momentul luarii hotararii autorul trebuie sa fi avut imaginea concreta a faptei pe care o va comite prin actiuni/inactiuni repetate. In cazul infractiunilor care implica existenta unui obiect material (de ex. infractiunea de furt), pentru ca repetarea faptei sa nu altereze unitatea infractionala, prin mentionata decizie s-a vrut ca faptuitorul sa-si fi reprezentat si acel obiect in momentul savarsirii primei actiuni/inactiuni infractionale.

Noul Cod penal, prin reglementarea cuprinsa in art. 35 alin. (1) respinge conceptul[79] potrivit caruia infractiunea continuata ar fi in realitate o pluralitate de infractiuni, o ipoteza a concursului de infractiuni.

V. Manzini considera infractiunea continuata ca o fictiune juridica,[80] iar P. Bouzat si J. Pinatel o definesc ca o infractiune colectiva cu unitate de scop, subliniind ca notiunea de infractiune continuata este ambigua. N.T. Buzea afirma ca in realitate si in esenta ei, infractiunea continuata constituie un cumul real de infractiuni.

Sustinatorii tezei restrictive, au scos in evidenta caracterul de exceptie al infractiunii continuate cat si caracteristica elementului psihic, care uneste elementele componente ale acestei infractiuni, constand in unitatea planului criminal care sta la baza actiunilor sau inactiunilor.[83]

Asa cum s-a subliniat in doctrina,[84]diferentierea dintre cele doua teze consta in numarul criteriilor pe baza carora se deosebeste infractiunea continuata de concursul de infractiuni.

Din definitia infractiunii continuate data de art. 35 alin. (2) Cod penal rezulta conditiile necesare pentru existenta acesteia. Aceste conditii sunt:

a) Unitate de subiect activ.

Prin insasi natura ei, ca unitate legala de infractiune, infractiunea continuata, nu poate fi realizata decat de acelasi autor. Cu toate ca are acest specific (unitate de subiect activ) infractiunea continuata nu exclude posibilitatea savarsirii ei in participatie penala, sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

b) Pluralitatea de acte de executare (actiuni sau inactiuni) savarsite la intervale de timp diferite.

Pentru existenta infractiunii continuate este necesar ca subiectul activ (faptuitorul) sa savarseasca mai multe actiuni sau inactiuni, adica o pluralitate de acte de executare. Asa cum s-a subliniat in doctrina prin actiune/inactiune se intelege elementul material al unei infractiuni, adica activitatea fizica prin care se realizeaza o infractiune.[85] Este indeplinita aceasta conditie cand se savarsesc cel putin doua acte de executare, unul consumat, iar cel de al doilea poate fi chiar ramas in faza de tentativa pedepsibila. Intr-adevar, in doctrina s-a aratat ca actiunile pot imbraca forma infractiunii fapt consumat, dar si a tentativei, ambele realizand in mod natural, continuitatea juridica a infractiunii continuate, evident daca la baza savarsirii acestora a stat aceeasi hotarare infractionala.

Legea cere ca actiunile/inactiunile ce alcatuiesc infractiunea continuata sa fie savarsite la diferite intervale de timp, fara a preciza distanta dintre ele. De aceea, s-a considerat ca actiunile sau inactiunile trebuie sa fie savarsite intr-un interval de timp nici prea scurt (actiuni succesive, deoarece in aceasta situatie ne putem afla in fata unei infractiuni simple) dar nici prea lung (deoarece in aceasta situatie ar putea fi vorba de un concurs de infractiuni.

In practica judiciara s-a decis ca savarsirea a doua infractiuni de talharie la interval de 3 zile nu are semnificatia unei infractiuni continuate (in reglementarea din vechiul Cod penal - s.n.), daca faptele au fost comise pe baza unor rezolutii spontane, in imprejurari si impotriva unor persoane diferite in raport cu conditiile concrete ale fiecarui caz.

Neavand o reprezentare initiala a actiunilor succesive, cele doua fapte constituie o pluralitate de infractiuni, fiind savarsite in conditiile concursului de infractiuni.[88] Asa cum aratam, uneori este dificil sa se delimiteze infractiunea continuata de concursul de infractiuni. Iata o speta din practica judiciara: doi inculpati si-au propus sa savarseasca sustrageri din chioscurile de desfacere a presei; in acest scop ei au conceput inca de la inceput un plan si-au pregatit instrumentele pentru realizarea sustragerilor, si-au impartit rolurile - unul urmand sa comita nemijlocit sustragerile, iar altul sa asigure paza - si apoi, in timpul noptii, in decurs de doua luni actionand conform planului prestabilit au spart 11 chioscuri, sustragand bani si bunuri.

S-a decis ca, intrucat actiunile savarsite de inculpati sunt susceptibile de aceeasi incadrare juridica si sunt legate intre ele printr-o unitate de rezolutie, in speta s-a comis o singura infractiune - continuata - de furt si nu un concurs de infractiuni.[89]

Vom prezenta in continuare o alta speta ce ne intereseaza in chestiunea pusa in discutie: in noaptea de 4/5 februarie 1996, un militar in termen a patruns prin efractie in curtea unei unitati economice din Constanta, de unde a sustras 8 bobine din cupru de la transformatoarele de curent electric pentru a le valorifica. Intrucat fiecare bobina cantarea in jur de 38-40 kg, faptuitorul a trebuit sa faca 8 transporturi de la locul de depozitare la locul unde le-a dezmembrat. Fiind prins i s-a intocmit dosar penal. Parchetul a considerat ca este vorba de savarsirea unei infractiuni continuate de furt calificat, intrucat faptuitorul a sustras la diferite intervale de timp si in baza aceleiasi rezolutii infractionale mai multe bunuri. Instanta de judecata a schimbat incadrarea juridica din infractiunea de furt calificat in forma continuata, in furt calificat, considerand ca in speta este vorba de o infractiune unica. In doctrina s-a aratat ca in situatia din speta, existenta unei executari neintrerupte, fara pauze in activitatea faptuitorului, confera acesteia caracterul unei unitati simple de infractiune si nu se poate pune problema unei infractiuni continuate.[90] Iata si o alta speta:

Intr-o perioada de 5 luni, inculpatul a comis 26 de furturi din locuintele a diferite persoane, in care a patruns prin folosirea unor chei potrivite.

In raport cu aceasta situatie de fapt, este nelegala hotararea instantelor care au facut in cauza aplicarea dispozitiilor legale privind infractiunea continuata, deoarece, pentru existenta infractiunii continuate este necesar ca toate actiunile ce prezinta continutul aceleiasi infractiuni sa fi fost savarsite in realizarea aceleiasi rezolutii sau, cu alte cuvinte, este necesar ca in momentul luarii hotarari faptuitorului sa-si fi reprezentat activitatea infractionala desfasurata ulterior, in ansamblul ei, cel putin in linii generale; ori in speta, modalitatea savarsirii faptelor - in locuri si la date diferite, in dauna unor persoane si in imprejurari deosebite - demonstreaza ca inculpatul nu a avut inca de la inceput reprezentarea concreta si de ansamblu a activitatii infractionale desfasurate ulterior, ci a luat hotarari distincte, reinnoite de fiecare data cand i s-a oferit prilejul sa comita un nou furt. In consecinta, in situatia de mai sus sunt aplicabile dispozitiile referitoare la concursul de infractiuni.[91]

Prin cerinta legala a savarsirii infractiunii la diferite intervale de timp in executarea aceleiasi rezolutii infractionale, in cazul infractiunii continuate, unitatea legala de infractiune (infractiunea continuata) se deosebeste de unitatea naturala de infractiune, infractiunea simpla care se poate realiza prin efectuarea unei pluralitati de acte materiale, dar care se succed fara intreruperi sensibile fiind savarsite cu aceeasi ocazie sau imprejurare.[92]

c)Unitatea de rezolutie infractionala.

Infractiunea continuata are ca factor determinant al intregii activitati infractionale, o pozitie subiectiva speciala, pe care art. 35 Cod penal o defineste cerand ca actiunile sau inactiunile sa fie savarsite in realizarea aceleiasi rezolutii.

Rezolutia specifica infractiunii continuate presupune atat un factor intelectiv de constiinta in baza caruia faptuitorul are reprezentarea in ansamblu a activitatii infractionale - inclusiv savarsirea de actiuni sau inactiuni repetate - si a urmarilor sale, cat si un factor volitiv, constand in vointa de a savarsi treptat actiunile/inactiunile componente ale acestei activitati.

Pe langa unitatea de rezolutie infractionala in raport de infractiunea continuata in general, faptuitorul are o pozitie subiectiva separata si cu privire la fiecare act ce-l savarseste care intra in componenta infractiunii continuate.

Asa cum s-a sustinut in doctrina, la infractiunea continuata, pe langa hotararea unica ce sta la baza intregii activitati, exista tot atatea rezolutii infractionale distincte cate actiuni sau inactiuni intra in compunerea sa; dupa fiecare act savarsit, trebuie un nou act de vointa, deci o noua rezolutie pentru ca faptul sa fie repetat.[93] Este firesc sa fie asa spune prof. G. Antoniu, deoarece infaptuirea fiecarei actiuni sau inactiuni poate avea loc numai in conditiile mentinerii rezolutiei initiale, considerata sub ambii sai factori, si ai existentei, de fiecare data, a unei pozitii subiective noi, care, reactualizand acea rezolutie, o concretizeaza in acte materiale distincte.

Intrebarea care se pune este care sunt limitele imaginii concrete pe care trebuie sa si-o faca autorul despre fapta ce o va comite prin actiuni repetate sau care este sensul exact al "reprezentarii, in concret a activitatii infractionale in ansamblul ei?"

In practica judiciara s-a decis ca:

"Pentru existenta infractiunii continuate este nevoie sub aspect subiectiv ca faptuitorul sa fi reprezentat in momentul luarii hotararii activitatea infractionala desfasurata in ansamblul ei. Aceasta reprezentare nu implica o imagine in detaliu a actiunilor ce urmeaza a se infaptui, a conditiilor de desfasurare sau a urmarilor ce vor surveni, fiind suficienta chiar si o prevedere in linii generale a activitatii infractionale, a rezultatelor, o cunoastere chiar generica a conditiilor in care se vor comite actiunile componente".[95]

In literatura juridica s-a subliniat[96] ca in absenta rezolutiei unice, infractiunile savarsite la intervale de timp diferite de catre subiect ar reprezenta entitati infractionale independente, o pluralitate de infractiuni autonome aflate in concurs; dar ceea ce le uneste facand ca ansamblul lor sa alcatuiasca o singura infractiune este factorul subiectiv, unitatea rezolutiei infractionale.

Pentru a fi indeplinita cerinta rezolutiei unice ceruta de lege, atat in teorie cat si in practica judiciara s-a admis ca este suficienta o reprezentare de ansamblu a actiunilor (inactiunilor) savarsite si a rezultatului lor. Aceasta reprezentare nu implica o imagine exacta a actiunilor-inactiunilor ce urmeaza a se infaptui, a conditiilor de savarsire sau a urmarilor ce vor surveni; este suficienta chiar si o prevedere in linii generale a activitatii infractionale, a rezultatelor sale, o cunoastere chiar generica a conditiilor in care se vor comite actiunile-inactiunile componente.[97]

Pentru a putea fi unica, rezolutia trebuie pe de o parte sa premearga savarsirii tuturor actiunilor-inactiunilor al caror element psihic comun il constituie, iar pe de alta parte, sa se mentina pe intreaga durata[98] a acestor actiuni/inactiuni. Fiind unica, rezolutia este astfel si unitara.

Unitatea de rezolutie rezulta din modul in care au fost savarsite diferite actiuni sau inactiuni ce compun infractiunea continuata, fiind dependenta si de marimea intervalului de timp la care acestea au fost savarsite.[100]

In ipoteza in care faptuitorul a luat o hotarare generica de a savarsi in viitor mai multe infractiuni de un anumit tip, fara a avea reprezentarea in mod concret al faptelor pe care le va comite, nu vom fi in prezenta elementului subiectiv unificator al actiunilor-inactiunilor savarsite, care vor constitui tot atatea infractiuni autonome in concurs.[101]

d) omogenitatea juridica a actelor de executare.

In conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) Cod penal pentru a exista infractiunea continuata este necesar ca actele de executare (actiuni/inactiuni) sa prezinte fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni. Deci, pentru a se integra in unitatea pe care o constituie infractiunea continuata, este indispensabil ca actiunile sau inactiunile reiterate la diferite intervale de timp, considerate individual, sa realizeze fiecare elementul material al uneia si aceleiasi infractiuni. Legea conditioneaza asadar, existenta infractiunii continuate de omogenitatea juridica a termenilor sai constitutivi.[102] Dar conditia omogenitatii juridice nu trebuie inteleasa in mod absolut, deoarece aceasta nu exclude posibilitatea ca in conditiile unitatii de rezolutie in cuprinsul aceleiasi infractiuni continuate, sa existe actiuni/inactiuni specifice formei de baza simple a infractiunii care sa coexiste cu actiuni/inactiuni ce corespund uneia sau mai multor forme calificate, caci si unele si altele reprezinta trasaturile aceluiasi tip particular de infractiune.

In acelasi sens se pronunta si C. Bulai, aratand ca "daca in continutul juridic al infractiunii unele conditii sunt prevazute in doua sau mai multe variante alternative, exista infractiune unica continuata, chiar daca in actiunile sau inactiunile savarsite au fost realizate unele sau altele dintre conditiile alternative.[104] Prof. V. Dongoroz, arata ca infractiunea continuata exista chiar si atunci cand unele dintre actiunile sau inactiunile savarsite pot prezenta continutul aceleiasi infractiuni, insa in varianta calificata sau agravata a acesteia. Practica judiciara nu a imbratisat intotdeauna acest punct de vedere. Astfel, intr-o speta, instanta l-a condamnat pe un inculpat pentru savarsirea a 54 de infractiuni de inselaciune, aplicand in cauza dispozitiile referitoare la concursul de infractiuni si nu pe cele privind infractiunea continuata.

Instanta nu a retinut in cauza dispozitiile referitoare la infractiunea continuata, deoarece unele din cele 54 de infractiuni de inselaciune, vizau forma calificata a acesteia, apreciind ca in speta nu sunt intrunite conditiile privind omogenitatea juridica a actiunilor faptuitorului intrucat unele fapte vizau inselaciunea simpla in timp ce altele vizau inselaciunea calificata.

Asa cum aratam, in literatura juridica este dominant punctul de vedere potrivit caruia in cazul in care faptuitorul in realizarea aceleiasi rezolutii infractionale, savarseste actiuni sau inactiuni dintre care unele infaptuiesc continutul formei simple iar altele continutul formei calificate a infractiunii - chiar daca acesteia i s-a dat prin lege un "nomen juris" distinct, va exista o singura infractiune continuata care va incadra, potrivit dispozitiilor legale ce prevad forma agravata.[107]

De altfel, si fostul Tribunal Suprem in practica sa judiciara a imbratisat acest punct de vedere. Astfel, s-a decis ca, unitatea de continut la care se refera art. 41 alin. (2) Cod penal anterior atunci cand prevede ca toate actiunile sau inactiunile ce alcatuiesc infractiunea continuata trebuie sa prezinte, fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni - nu este afectata atunci cand unele din faptele savarsite de inculpat sunt susceptibile de incadrare in textul care incrimineaza infractiunea de baza, iar altele in textele care prevad diferite forme calificate ale acesteia.[108]

e) Identitatea de subiect pasiv.

Este o conditie noua introdusa de Codul penal.[109] Prin aceasta, legiuitorul consacra teza incompatibilitatii infractiunii continuate cu pluralitatea de subiecti pasivi, punand astfel capat chestiunii mult controversate in doctrina si practica judiciara in legatura cu compatibilitatea infractiunii continuate cu pluralitatea de subiecti pasivi in cazul infractiunilor contra patrimoniului si incompatibilitatea infractiunii continuate cu pluralitatea de persoane vatamate in cazul infractiunilor contra persoanei. Potrivit acestei conditii, care caracterizeaza infractiunea continuata in reglementarea noului Cod penal, toate celelalte conditii pe care le-am analizat mai sus, se subsumeaza acestei noi conditii. Astfel, actele savarsite la diferite intervale de timp, care au la baza aceeasi rezolutie trebuie sa fie indreptate impotriva aceluiasi subiect pasiv. Daca ele nu vor fi indreptate impotriva aceluiasi subiect pasiv, nu vom mai avea o unitate de infractiune ci un concurs de infractiuni. Introducerea acestei conditii, va caracteriza in mod cert infractiunea continuata si va curma toate discutiile purtate in doctrina pe seama acestei forme de unitate legala de infractiune si mai ales, cu privire la conditia unitatii de rezolutie infractionala, deoarece actiunile/inactiunile savarsite la intervale de timp diferite impotriva aceluiasi subiect pasiv vor scoate in evidenta in mod cert aceasta unitate de rezolutie. Prin aceasta noua conditie impusa de legiuitor infractiunea continuata capata un regim cu totul special si va fi intalnita mai rar in practica judiciara. Deja in doctrina s-a afirmat ca prin aceasta conditie suplimentara pusa de legiuitor pentru existenta infractiuni continuate "sfera de incidenta a dispozitiilor referitoare la infractiunea continuata se va restrange foarte mult, urmand a fi extinse cele referitoare la concursul de infractiuni".

Introducerea acestei conditii de catre legiuitorul roman reaprinde o discutie de principiu ce s-a purtat in teoria dreptului penal si anume "daca identitatea subiectului pasiv este esentiala conceptului de infractiune continuata". Astfel, potrivit unor autori[112] numai infractiunile impotriva patrimoniului pot imbraca forma continuata in cazul savarsirii actiunilor-inactiunilor constitutive in dauna mai multor persoane vatamate.

In fine, potrivit altui punct de vedere,[113] existenta infractiunii continuate este conditionata in toate cazurile de identitatea persoanei vatamate. Legiuitorul roman a imbratisat acest punct de vedere prin noua conditie introdusa in conceptul infractiunii continuate. A fost necesara introducerea acestei conditii deoarece asa cum a rezultat din practica judiciara pluralitatea subiectilor pasivi a constituit un impediment in calea considerarii actiunilor-inactiunilor repetate ca o unitate infractionala si de aici solutiile diferite ce s-au dat in practica judiciara.

4. Stabilirea datei cand se considera savarsita infractiunea continuata.

Infractiunea continuata fiind o forma atipica a infractiunii, elementul sau material se repeta la intervale de timp diferite in executarea aceleiasi rezolutii infractionale. Datorita acestui specific infractiunea continuata cunoaste atat un moment al consumarii cat si un moment al epuizarii care este socotit si ca moment al savarsirii .

Momentul consumarii infractiunii continuate coincide cu momentul in care toate conditiile cerute in cazul acestui tip de infractiune sunt intrunite. Practic acest moment se realizeaza odata cu efectuarea celei de a doua actiuni (inactiuni) din componenta infractiunii continuate.[114]

In conformitate cu prevederile art. 154 alin. (2) Cod penal data savarsirii infractiunii continuate este aceea a savarsirii ultimei actiuni sau inactiuni. In raport de aceasta data se calculeaza termenul de prescriptie a raspunderii penale, incidenta unei legi de amnistie cat si aplicarea legii in vigoare la aceasta data. De asemenea in raport de aceasta data se stabileste raspunderea penala pentru o fapta comisa in mod continuat inceputa in timpul minoritatii si epuizata in perioada in care faptuitorul devenise major.

In legatura cu data savarsirii infractiunii continuate instanta suprema a decis:

"In cazul infractiunii continuate data savarsirii acestei este data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni. In raport cu aceasta data se produc consecinte juridice referitoare la aplicarea legii penale in spatiu si timp, minoritate, prescriptia raspunderii penale, amnistie, gratiere precum si orice alte consecinte care sunt conditionate de epuizarea activitatii infractionale. Celelalte consecinte ale infractiunii continuate cum sunt cele referitoare la stabilirea starii de recidiva, revocarea liberarii conditionate, a suspendarii conditionate a executarii pedepsei, la inlaturarea beneficiului gratierii, la intreruperea cursului prescriptiei si a termenului de reabilitare, se produc din momentul in care elementele constitutive ale infractiunii sunt intrunite, cand potrivit legii faptuitorul poate fi tras la raspundere penala".[115]

5. Infractiunea complexa. Notiune si caracterizare.

Infractiunea complexa ca si infractiunea continuata este o forma a unitatii legale de infractiune, asa cum rezulta explicit din denumirea marginala a art. 35 Cod penal (unitatea infractiunii continuate si a celei complexe).

In noul Cod penal infractiunea complexa este mai bine definita fata de reglementarea cuprinsa in Codul penal anterior, deoarece fixeaza mai precis valoarea faptei absorbite in continutul infractiunii (element constitutiv sau element circumstantial agravat).[116]

Potrivit art. 35 alin. (2) Cod penal "infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravat, o actiune sau o inactiune care constituie prin insasi o fapta prevazuta de legea penala".

In raport de continutul infractiunii complexe, asa cum este el prevazut in art. 35 alin. (2) Cod penal rezulta ca infractiunea complexa este o forma de unitate legala de infractiune care reuneste in continutul sau doua sau mai multe actiuni (inactiuni) care prin ele insele sunt incriminate de lege ca infractiuni distincte.

In doctrina penala infractiunea complexa a fost definita ca un tip de unitate infractionala, creata de legiuitor prin absorbirea[117] in continutul sau a uneia sau a unor fapte diferite, care reprezinta fiecare in parte continutul unei infractiuni, dar care prin vointa legiuitorului, fiind incluse in continutul infractiunii complexe isi pierd autonomia infractionala originara, devenind, dupa caz, fie un simplu element constitutiv in continutul de baza al infractiunii complexe, fie un element circumstantial in continutul agravant sau calificat al acesteia. Deci, in continutul unic al infractiunii complexe se gasesc comprimate continuturile a doua sau mai multor infractiuni. Din prevederile art. 35 alin. (2) Cod penal rezulta ca infractiunea complexa se poate prezenta din punctul de vedere al constructiei ei de catre legiuitor sub doua modalitati si anume:

a) infractiunea complexa in forma simpla sau tipica, atunci cand in continutul sau intra ca element constitutiv o actiune sau inactiune care prin ea insasi constituie o fapta prevazuta de legea penala

In legatura cu modul in care se construiesc de catre legiuitor continuturile simple sau tipice ale infractiunilor complexe, in doctrina s-a aratata ca sunt folosite doua sisteme: sistemul contopirii si sistemul absorbtiei.[120]

b) Infractiunea complexa sub varianta agravanta sau calificata

Infractiunea este complexa sub forma agravata sau calificata atunci cand in continutul sau intra ca element circumstantial agravat o actiune sau inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Sunt numeroase situatii cand forma agravata a unei infractiuni simple (sau chiar a unei infractiuni complexe) este constituita prin absorbirea sub forma de element circumstantial agravant a unei alte infractiuni simple, operatiune prin intermediul careia, forma agravanta sau calificata a infractiunii respective devine o infractiune complexa.[121]

De obicei, infractiunea care este inclusa in continutul agravant al unei infractiuni complexe simple, constituie de fapt o urmare speciala a activitatii infractionale, care corespunde unei alte infractiuni mai grave si care nu se produce in mod obisnuit prin actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii neagravate, dar daca se produce, infractiunea complexa simpla capata un caracter agravat. De exemplu, infractiunea de viol (art. 218 cod penal) nu include in continutul sau simplu ca urmare fireasca moartea victimei. Daca totusi, in urma violului victima a decedat, se va retine o singura infractiune complexa de viol (art. 218 alin. (4) Cod penal) si nu un concurs intre infractiunea de viol si cea de omor. Intr-o astfel de situatie se pastreaza unitatea legala a infractiunii, deoarece din punct de vedere subiectiv infractiunea a fost comisa cu practerintentie. Dimpotriva, daca moartea victimei nu se datoreaza violului (sa presupunem ca autorul a incercat sa comita violul dar nu a reusit) ci este urmarea unor lovituri pentru a-i infrange rezistenta, in aceasta situatie nu mai subzista unitatea legala de infractiune, gasindu-ne in fata unui concurs de infractiuni intre tentativa de viol si omor.

In doctrina s-a aratat ca: "existenta formelor agravate ale infractiunilor de viol si intreruperea cursului sarcinii (art. 201 Cod penal) este conditionata si de caracterul practerintentionat al rezultatului intentionat produs, in sensul ca faptuitorul actionand cu intentie in ceea ce priveste fapta de intrerupere a cursului sarcinii sau de viol, trebuie sa fie totodata in culpa cu privire la provocarea vatamarii corporale sau a mortii victimei.[122]

In concluzie, asa cum s-a subliniat in doctrina, "crearea infractiunii unice complexe, pe baza pluralitatii de fapte multiple, care luate separat ar constitui tot atatea infractiuni, nu este o optiune subiectiva a legiuitorului, ci expresia unei necesitati de politica penala si a unor ratiuni de tehnica legislativa".[123]

Contopirea mai multor fapte penale intr-o infractiune unica, este destinata sa asigure o caracterizare mai precisa a activitatii infractionale a faptuitorului, privita in ansamblul acesteia, o evaluare mai exacta a gradului de pericol social si a periculozitatii faptuitorului si, deci, o mai adecvata reactie de aparare sociala.[124]

6. Efectele juridice ale infractiunii complexe.

Absorbtia diferitelor actiuni sau inactiuni in unitatea complexa are caracter transformator, in sensul ca ansamblul constituit are o individualitate proprie, distincta de fiecare fapta care intra in continutul sau, iar noua infractiune primeste tratamentul propriu dat de textul incriminator, raportat la toate prevederile din partea generala a Codului penal.[125]

Un prim efect juridic, consta in faptul ca savarsirea unei infractiuni complexe atrage unitatea incadrarii juridice. Faptele care intra in continutul unei infractiuni complexe isi pierd autonomia infractionala, se dizolva in infractiunea complexa, cata vreme se dovedeste ca, in fapt, sunt intrunite elementele constitutive ale unei anume infractiuni complexe.[126]

In al doilea rand, toate institutiile din partea generala a Codului penal sunt aplicabile infractiunii complexe. Astfel, cauzele care inlatura raspunderea penala sau cele ce apara de pedeapsa ori de executarea pedepsei, ori de consecintele condamnarii, functioneaza dependent exclusiv de unitatea infractionala complexa. Prin urmare aceste institutii nu se pot aplica separat pentru fiecare din componentele infractiunii complexe. De asemenea, reabilitarea sau suspendarea executarii pedepsei se iau in considerare in raport de conditiile de incriminare ale infractiunii complexe. In ce priveste termenul de prescriptie prevazut de art. 154 Cod penal acesta se calculeaza din momentul savarsirii ultimei actiuni sau inactiuni care intra in cuprinsul unitatii pentru ca numai in acel moment infractiunea este consumata.

In ce priveste natura juridica a infractiunii complexe, aratam ca aceasta este o infractiune momentana si nu reprezinta o cauza de agravare a raspunderii penale.

7. Complexitatea naturala.

Complexitatea naturala exista atunci cand elementele obiective ale unei infractiuni sunt cuprinse prin firea lucrurilor in continutul altei infractiuni.[127]

Specific complexitatii naturale este existenta unor acte de executare cu o dubla semnificatie: pe de o parte ele reprezinta o infractiune autonoma privite in mod izolat, iar pe de alta parte sunt trepte de realizare a unei infractiuni consumate.[128] Astfel, infractiunea de omor pentru a se consuma contine elementele infractiunii de loviri sau alte violente, si ale infractiunii de vatamare corporala grava.

In cazul complexitatii naturale ne aflam in prezenta unei infractiuni simple care se cuprinde in elementul sau material si elementul material al unei infractiuni simple mai putin grave. Prin faptul existentei complexitatii naturale, infractiunea respectiva nu devine o infractiune complexa propriu-zisa, caci intr-o asemenea infractiune nu sunt intrunite toate elementele unor infractiuni diferite, cum se intampla in cazul complexitatii legale.[129]

In cazul complexitatii naturale exista neindoielnic o aparenta de pluralitate provocata de faptul ca din modul concret de comitere a faptelor rezulta posibilitatea incriminarii distincte a cel putin doua fapte: a actelor de executare si a faptei consumate. Aceasta pluralitate este insa aparenta deoarece in realitate exista numai o singura infractiune (fapta consumata) care absoarbe in chip firesc actele de executare.[130]

Complexitatea naturala rezulta din absorbirea in chip natural in infractiunea fapt consumat a tentativei la acea infractiune, ori in cazul unor infractiuni contra persoanei, absorbirea unor infractiuni mai usoare in altele mai grave.[131]

III. Aspecte de drept comparat privind unitatea de infractiune.

Codul penal italian reglementeaza unitatea de infractiune, dupa institutia concursului de infractiuni, cu sublinierea ca in cazul unitatii de infractiune sunt aplicabile reguli speciale. Ca forme de unitate legala de infractiune Codul penal italian reglementeaza concursul formal (ideal) de infractiuni, infractiunea continuata, infractiunea deviata si infractiunea complexa.

O prima observatie ar fi ca in legislatia italiana, spre deosebire de legislatia noastra penala, concursul formal de infractiuni este considerat ca unitate legala de infractiune si este sanctionat prin retinerea celei mai grave dintre infractiunile savarsite a carei limite de pedeapsa prevazute de lege se majoreaza de pana la o treime. Infractiunea continuata in dreptul penal italian se sanctioneaza potrivit regulilor aplicabile concursului ideal de infractiuni. In acest sens, legea italiana prevede ca pedeapsa aplicabila concursului ideal de infractiuni si infractiuni continuate nu poate depasi pe aceea care s-ar fi aplicat concursului real de infractiuni, care de regula, este sanctionat dupa principiul totalizarii pedepselor.

Spre deosebire de doctrina noastra, potrivit careia infractiunea deviata reprezinta o unitate naturala de infractiune, potrivit legislatiei italiene infractiunea deviata reprezinta o unitate legala de infractiune.

Potrivit legislatiei italiene, infractiunea deviata ca unitate legala de infractiune cunoaste mai multe modalitati:

a) error in persona (cand faptuitorul confunda persoana victimei vizate cu o alta persoana);

b) aberratio ictus (cand rezultatul actiunii faptuitorului s-a rasfrant asupra altei persoane decat cea aflata in reprezentarea autorului, ori s-a rasfrant si asupra persoanei spre care era indreptata actiunea; in prima ipoteza faptuitorul raspunde ca si cum ar fi comis fapta asupra persoanei vizate, iar in cea de a doua ipoteza se retine pedeapsa pentru infractiunea cea mai grava majorata pana la inca o jumatate);

c) ipoteza in care autorul in situatiile mentionate la lit. a si b, produce prin actiunea sa un rezultat diferit de cel voit; in aceasta situatie faptuitorul raspunde cu titlu de culpa pentru rezultatul nedorit dar produs, daca fapta este incriminata de lege si atunci cand este comisa din culpa; daca faptuitorul a produs, si rezultatul voit de el, va raspunde dupa regulile concursului de infractiuni.

Cu privire la error in persona, in doctrina italiana nu exista unitate de vedere. In acest sens, unii autori sustin ca eroarea asupra subiectului pasiv este neesentiala, situatie in care se va retine o singura infractiune comisa in dauna persoanei efectiv vatamate.[132]

Alti autori,[133] adepti ai teoriei raspunderii penale subiective socotesc ca eroarea asupra identitatii subiectului pasiv are caracter esential si in situatia error in persona, impun solutia concursului intre infractiunea savarsita din culpa asupra persoanei efectiv lezate (daca este incriminata) si tentativa la infractiunea proiectata impotriva subiectului avut in reprezentarea faptuitorului.

Infractiunile continue  si de obicei nu sunt tratate de doctrina italiana in cadrul unitatii de infractiune ci sunt doar mentionate in cadrul diferitelor clasificari ce se fac infractiunilor. Legea penala italiana reglementeaza infractiunea complexa care cunoaste o definitie comparabila cu cea data de Codul penal roman.

Spre deosebire de infractiunile continue si de obicei, doctrina italiana se apleaca mai mult in studiul infractiunii progresive.

Potrivit doctrinei italiene sunt considerate progresive infractiunile mai grave care cuprind in continutul lor o alta infractiune mai usoara. Cuprinderea poate fi explicita daca legiuitorul insusi descrie infractiunea absorbita si implicita daca se desprinde din natura intrinseca a faptei. Unii autori italieni, denumesc infractiunile complexe ca infractiuni progresive, deoarece ele realizeaza un fel de trecere de la o situatie mai putin grava la una mai grava (de la un minus la un majus) adica se aduce o atingere progresiva a aceleiasi valori sociale ocrotite de lege.

Alti autori italieni apreciaza infractiunea progresiva ca pe o specie de infractiune complexa in sens larg si se rezolva dupa principiul specialitatii, deoarece infractiunea mai grava prezinta in raport cu prima, ceva in plus, si ca atare, este o norma speciala.[134]

Intrucat nu poate fi realizata infractiunea mai grava fara absorbirea celei mai usoare, ar fi aplicabila in aceasta situatie regula "non bis in idem", infractiunea minora fiind cuprinsa in pedeapsa pentru infractiunea majora, n-ar putea constitui obiectul unei evaluari distincte.

In doctrina penala germana problema unitatii si pluralitatii de infractiuni este profund dezbatuta, autorii avand opinii diferite in caracterizarea si aprecierea unor situatii din practica judiciara. Totusi, autorii germani sunt de acord ca "criteriile ce se folosesc pentru a deosebi unitatea de pluralitate de infractiuni au o sfera de aplicare limitata si ca atare nu pot fi absolutizate si extinse la toate situatiile.[136] Datorita acestui fapt apar in doctrina pareri atat de diferite in aprecierea acestor situatii ca fiind unitate sau pluralitate de infractiuni.

In legislatia penala germana ca si in cea italiana, concursul ideal de infractiuni este tratat ca o unitate de infractiune, spre deosebire de legislatia noastra penala, care il considera ca o pluralitate de infractiuni. Tot unitate de infractiune exista si in cazul infractiunilor continue si continuate, deoarece in acest caz exista un proces unic de executare cu trasaturi determinate. In doctrina penala germana pentru a se deosebi unitatea de infractiune de pluralitatea de infractiuni se folosesc notiuni diferite. Astfel, pentru unitatea de infractiune se foloseste notiunea de act infractional  si notiunea de actiune pentru desemnarea pluralitatii de infractiuni.

Jurisprudenta germana considera ca atunci cand manifestarea exterioara a faptuitorului are la baza o hotarare unica, iar actele componente sunt legate intre ele in timp si spatiu foarte strans, exista unitate de infractiune, (de exemplu, o pluralitate de raporturi sexuale cu aceeasi ocazie). Spre deosebire de doctrina romaneasca, unitatea de infractiune in opinia autorilor germani nu este determinata de "unitatea planului criminal", deoarece spun ei, faptuitorul poate cuprinde in reprezentarea sa actiuni foarte diferite si totusi chiar executandu-le neintrerupt sa nu poata fi socotite ca o unitate infractionala.[138] Jurisprudenta germana are tendinta sa extinda unitatea de infractiune si in situatia unor actiuni diferite dar strans legate intre ele (o legatura de timp si spatiu ori pentru realizarea aceluiasi scop). De exemplu, Curtea Suprema a admis ca exista unitate de infractiune in cazul soferului care fuge de la locul accidentului, iar apoi a folosit forta fata de autoritatile publice care incercau sa-l retina. S-a argumentat ca folosirea fortei fata de autoritatile publice a reprezentat expresia dorintei faptuitorului de a fugi.

In conceptia doctrinei germane caracteristic unitatii simple de infractiune ar fi concordanta dintre unitatea reala a actului si norma penala unica de incriminare. De exemplu, aruncarea unei grenade care ucide mai multe persoane este considerata unitate de infractiune. Alteori, jurisprudenta a revenit si a socotit ca este vorba de o pluralitate de infractiuni.

Unii autori germani au combatut tendinta jurisprudentei de a largi conceptul de unitate naturala de infractiune si la unele cazuri de acte infractionale neomogene savarsite in diferite momente si la distanta unele de altele, pentru a sustrage pe faptuitor de la aplicarea regulilor concursului de infractiuni. De exemplu, a fost criticata solutia unor instante care au motivat ca exista unitate de infractiune in cazul fugii de la locul accidentului, vatamarea grava a unui pieton, si ultragierea organelor de politie, pe considerentul ca toate aceste fapte au fost comise cu o unica vointa de a scapa de organele de politie.

Doctrina germana a acordat atentie si infractiunii continuate pe care o considera o unitate legala de infractiune, menita sa inlature regulile concursului de infractiuni. Astfel, o problema controversata este aceea daca subzista infractiunea continuata in cazul existentei unei pluralitati de subiecti pasivi.[139] De exemplu, violul asupra mai multor femei cu aceeasi ocazie sau abuzarea sexuala a mai multor minori in aceeasi imprejurare. Majoritatea autorilor germani considera ca in astfel de cazuri exista pluralitate de infractiuni, respectiv concurs de infractiuni.

Si in doctrina germana se apreciaza ca factorul hotarator al infractiunii continuate este unitatea de intentie. Jurisprudenta germana pretinde pentru infractiunea continuata sa existe o reprezentare a rezultatului integral al faptei si a trasaturilor ei esentiale, in raport cu locul, timpul, modul de savarsire, persoana victimei, in asa fel incat fiecare act component sa apara ca o executare succesiva, pana la ultimul act al unei fapte pe care faptuitorul a voit-o integral. De aceea, o simpla hotarare generica de a insela cat mai multe persoane ori de a comite talharii asupra mai multor persoane nu este suficienta pentru a subzista infractiunea continuata, daca nu sunt precizate locul, timpul, modul de executare etc.[140]

In Franta, autorii de manuale de drept penal, trateaza foarte pe larg problema unitatii si pluralitatii de infractiuni.[141]

In conceptia autorilor francezi, unitatea simpla de infractiune se caracterizeaza printr-o singura manifestare exterioara, comisa cu aceeasi rezolutie delictuoasa si care intruneste trasaturile unei singure infractiuni. Daca actele materiale sunt repetate cu aceeasi ocazie, va exista o infractiune unica, indiferent de pluralitatea de obiecte materiale ori de subiecti pasivi.[142] Exista infractiune unica si in situatia unei pluralitati de acte reprezentand etape succesive ale realizarii unei infractiuni mai grave.

Exista deosebiri de vederi intre doctrina si jurisprudenta in cazul mai multor actiuni neomogene dar savarsite intr-un scop unic, daca exista unitate sau pluralitate de infractiuni. In timp ce doctrina tinde sa considere o astfel de situatie ca infractiune unica, jurisprudenta considera ca este vorba de concurs de infractiuni.[143]

Doctrina franceza consacra ample studii in legatura cu infractiunea complexa, infractiunea de obicei, infractiunea continua si infractiunea continuata. Toate aceste tipuri de infractiuni sunt tratate in cursurile si tratatele de drept penal in capitolul destinat clasificarii infractiunilor si nu in capitolul referitor la unitatea si pluralitatea de infractiuni.

Majoritatea autorilor combat existenta ca o categorie aparte a infractiunii continue,[144] pe care o socotesc ca se consuma instantaneu si numai consecintele ei se prelungesc in timp, nu si infractiunea in sine. In legatura cu infractiunea continuata autorii francezi considera ca ea se supune acelorasi reguli ca si infractiunea continua, chiar daca unele acte s-au savarsit instantaneu. Mai mult, ei socotesc ca, in cazul infractiunii continuate, nu are relevanta pentru existenta ei, daca actiunile componente ale ei au fost indreptate contra aceluiasi obiect material sau diferite si nici daca bunurile apartineau unor proprietari diferiti.

In cazul infractiunilor de obicei, in doctrina[145] se considera ca instanta in baza datelor existente la dosar, trebuie sa stabileasca "existenta indeletnicirii delictuoase" sau a unui profesionalism criminal. Jurisprudenta franceza admite ca repetarea de doua ori a actului constituie obisnuinta si atrage aplicarea dispozitiilor care incrimineaza faptele comise in aceste conditii.

Tot in cadrul unitatii de infractiune este tratata in doctrina franceza si problema concursului de norme penale, problematica pe care doctrina romaneasca o abordeaza in cadrul teoriei normei penale.

Asa cum s-a subliniat in literatura juridica romaneasca, in legislatia multor state (vezi Italia, Germania, Franta) exista tendinta de a se gasi o formula moderna, prin care sa se largeasca conceptul de unitate infractionala, pentru a se sustrage pluralitatea de actiuni tratamentului concursului de infractiuni.[146]

Chestiunea este interesanta si in contextul legislatiei noastre penale, avand in vedere ca potrivit noului Cod penal tratamentul penal al concursului de infractiuni este mult mai sever decat cel prevazut in Codul penal anterior.

Pedeapsa pentru

infractiunea continuata si

infractiunea complexa.

Art. 36 - (1) Infractiunea continuata se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita al carei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani in cazul pedepsei inchisorii, respectiv cu cel mult o treime in cazul pedepsei amentii.

(2) Infractiunea complexa se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune.

(3) Infractiunea complexa savarsita cu intentie depasita, daca s-a produs numai rezultatul mai grav al actiunii secundare, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea complexa consumata.

Sumar:

I. EXPLICATII PRELIMINARE:

1. Noul cod penal in raport cu legea penala anterioara;

II. ANALIZA TEXTULUI:

1. Sanctiunea ce se aplica infractiunii continuate;

2. Sanctiunea ce se aplica infractiunii complexe;

3. Sanctionarea infractiunii complexe savarsita cu intentie depasita.

Bibliografie de specialitate selectiva.

A se vedea bibliografia de la art. 35 Cod penal.