Rezumat al tezei de doctorat cu titlul aspecte de teorie, legislatie si practica judiciara privind arestarea preventiva

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT

REZUMAT

AL TEZEI DE DOCTORAT

CU TITLUL

ASPECTE DE TEORIE, LEGISLATIE SI

PRACTICA JUDICIARA PRIVIND ARESTAREA PREVENTIVA

Prezenta lucrare imbraca forma unui studiu monografic si este consacrata aspectelor teoretice, legislative, de practica judiciara si drept comparat privind arestarea preventiva.

In cadrul activitatii de cercetare stiintifica derulate in domeniul dreptului procesual penal problema dezbatuta de prezenta lucrare de doctorat a constituit, in mod concret sau in forma genului de care apartine, acela al masurilor preventive , obiectul mai multor lucrari de specialitate.

Cu toate acestea alegerea temei lucrarii si cercetarea unei asemenea problematici se impune, credem noi, tinand seama pe de o parte de importanta institutiei analizate in contextul functionarii mecanismului procesului penal, iar pe de alta parte avand in vedere efervescenta legislativa ce a caracterizat reglementarea in materie, in considerarea nevoii de corelare a legislatiei nationale cu principiile europene si cu standardele impuse de jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In acest context, arestarea preventiva apare in prezent intr-o forma noua, atat din punct de vedere al continutului normativ cat si din punct de vedere al reflexului practic, ilustrat de bogata jurisprudenta a instantelor nationale si a Curtii Europene.

Astfel, cercetarea stiintifica in domeniu are scopul de a identifica si de a propune eliminarea, in urma unei analize temeinice, a eventualelor disfunctionalitati ce pot aparea atat in activitatea de legiferare cat si in activitatea de aplicare a unor reglementari menite sa asigure o protectie juridica coerenta si reala unuia din cele mai importante drepturi fundamentale ale omului - libertatea individuala.

Dezvoltarea fenomenului infractional impune vigilenta statelor pentru combaterea criminalitatii, iar aceasta nu se poate realiza in conditii de legalitate decat prin fixarea unor reguli imperative, menite sa asigure un echilibru intre nevoile de satisfacere a interesului public legat de raspunsul judiciar al statului fata de incalcarea normelor penale si nevoile de aparare a drepturilor si libertatilor fundamentale garantate persoanelor implicate in procesele penale.

Cine se legitimeaza a fi un observator al societatii este tentat sa faca filozofie. Dar o societate nu poate functiona cu reflectii filozofice, ea are nevoie de legi. Rousseau afirma ca "libertatea este supunerea fata de legi pe care le-am stabilit noi insine".

Daca legea limiteaza libertatea noastra, ea este in acelasi timp si conditia ei.

In fond, libertatea este puterea de a ne supune legii. Ramane actuala afirmatia lui Montesquieu : "intr-un stat, adica intr-o societate in care exista legi, libertatea nu poate consta decat in a putea face ceea ce ar trebui sa vrei, si nu in a fi constrans sa faci ceea ce nu ar trebui sa vrei".

Privarea temporara de libertate este o necesitate care conditioneaza liberatea altora.

Reglementarile de data recenta ale formelor in care intervine privarea de libertate in sistemul roman de drept, cu largi implicatii asupra sistemului de garantii menit sa asigure eliminarea arbitrariului din materia afectarii acestui drept fundamental, instituit prin instrumente juridice internationale si nationale, justifica pe deplin analiza realizata in aceasta lucrare de doctorat.

De asemenea, apreciem ca alegerea si analiza unei astfel de teme este justificata si de necesitatea efectuarii unui examen judicios al modului in care activitatea judiciara principala, desfasurata in toate cele trei faze ale procesului penal poate fi dublata de desfasurarea unei activitati cu caracter secundar in urma careia sa intervina afectarea libertatii individuale.

Iata o parte din considerentele care releva interesul abordarii problemelor ce fac obiectul acestei teze de doctorat.

In continutul ei lucrarea este structurata pe sapte capitole, care cuprind atat aspecte de natura doctrinara, fundamentari traditionale ale analizei legate de arestarea preventiva ca modalitate de restrangere a libertatii individuale, insa si reglementari referitoare la dimensiunea juridica a conceptului de libertate la nivel european, precum si cele referitoare la instrumentele internationale prin care se asigura respectarea libertatii ca drept fundamental.

Primul capitol al prezentei lucrari de doctorat este consacrat aspectelor generale privind libertatea si dimensiunea juridica a acestui concept, instrumentelor juridice de aparare a libertatii ca drept fundamental, instrumentelor internatioanle de aparare a libertatii, instrumentelor juridice nationale de aparare si garantiilor constitutionale si procesuale pentru apararea libertatii in procesul penal, mijloacelor juridice prin care se realizeaza apararea libertatii individului reglementate prin dispozitiile dreptului penal substantial si a dreptului civil.

In prima sectiune a lucrarii sunt abordate aspecte cu un pronuntat caracter introductiv, fiind studiate aspecte generale legate de libertate si dimensiunea juridica a acestui concept. Sunt evidentiate aspecte de ordin teoretic si practic.

De-a lungul timpului libertatea a cunoscut o utilizare intensiva la nivel conceptual, utilizare intensificata in ultimul secol, astfel ca in prezent risca sa isi piarda identitatea ca notiune si sa se identifice cu obiectul (continutul) asupra careia poarta. Vorbind despre libertate nu poti incepe fara a constata usurinta cu care acest termen poate fi revendicat in orice tip de discurs; conceptul are prin urmare o dimensiune morala, religioasa, metafizica, juridica si politica.

Dimensiunea juridica a conceptului de libertate are o natura speciala, particulara, atat prin metoda de abordare cat si prin complexitatea continutului.

Abordarea juridica a notiunii de libertate, prin drept, este in mod organic conditionata de evolutia ideii de drept natural (jus naturalis), intrucat libertatea este expresia unui drept natural, etern, asemenea ordinii divine.

Dimensiunea filozofica a libertatii se confunda cu cea juridica, iar recunoasterea libertatii in forma dreptului a insemnat si recunoasterea sau reglementarea primei forme de afectare a libertatii (juridica sau cvasinaturala) - sclavia. Relatia dintre libertate ca drept natural si ca stare acceptata prin lege a fost punctata de Aristotel, in sensul ca autorul considera ca: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc intru nimic."

Analiza se concentreaza asupra problemelor legate de  evolutia conceptului de libertate individuala din cele mai vechi timpuri, antichitate, strabatand perioada evului mediu, apoi cea feudala, cu accente deosebite in perioada iluminismului.

Sfarsitul secolului al XVIII-lea reprezinta momentul in care, in materia libertatii si a protejarii sale, la nivel juridic, abordarea teoretica este inlocuita cu abordarea normativa. Primele consacrari juridice ale libertatii individuale, ca principalul drept natural al omului, au aparut in Anglia, o data cu Magna Charta Libertatum (1215). Dispozitiile sale incipiente au fost preluate si dezvoltate in diferite alte acte juridice, cum ar fi: "Petition of Rights" (1628), "Habeas Corpus Act" (1679), "Bill of Rights" (1689).

Recunoasterea expresa si garantarea la nivel juridic a libertatii individuale, ca drept fundamental al omului, a debutat in epoca Declaratiilor, ca acte cu caracter juridic, menite sa proclame si sa garanteze aceasta valoare umana, naturala.

Aspectele de natura conceptuala sunt dublate de abordarea traditionalista, in sensul ca libertatea, ca drept fundamental, nu poate fi separata de protectia ei. Dreptul la libertate inseamna si dreptul la siguranta, adica reglementarea stricta a cazurilor in care caracterul inviolabil al libertatii poate fi infrant. Odata cu aparitia primelor consacrari juridice ale libertatii individuale a operat si jonctiunea terminologica intre conceptia referitoare la drepturi subiective si ce referitoare la libertati. Libertatea a fost pentru inceput un fapt, acela de a nu fi restrictionat si se exprima in termeni de rezistenta in raport cu puterea.

Consacrarea juridica actuala a libertatii individuale implica o dubla reglementare, atat a asigurarilor si garantiilor specifice protejarii libertatii, cat si a formelor in care aceasta este afectata, in special prin masuri procesuale. Astfel libertatea este reglementata in antiteza cu privarea de libertate. La nivel juridic, protectia efectiva a libertatii se realizeaza si prin metode indirecte, negative, respectiv prin legiferarea unui cadru extrem de precis in care poate interveni privarea de libertate.

In sens juridic, prin libertate intelegem in primul rand o categorie individuala, un drept subiectiv al omului, protejat si garantat alaturi de alte categorii asemanatoare, ce compun genul de drepturi fundamentale. Evolutia conceptuala a notiunii de libertate s-a manifestat pe plan juridic, cu precadere in domeniul dreptului constitutional si prin utilizarea recenta a expresiei de libertati publice.

Aspectele de ordin teoretic abordate in capitolul introductiv al prezentei lucrari prezinta o deosebita importanta in sensul stabilirii continutului acestui drept fata de care legiuitorul a reglementat formele de privare de libertate.

Sectiunea a 2-a a primului capitol este dedicata unei analize laborioase a instrumentelor juridice prin intermediul carora se realizeaza apararea libertatii ca drept fundamental atat la nivel international, cat  si in ceea ce priveste protectia nationala.

Istoria conceptului de drepturi si libertati ale omului se caracterizeaza printr-o extrem de rapida si larga raspandire mai intai la nivelul continentului european si mai apoi la nivel international. Proclamarea drepturilor si libertatilor omului, in documente si texte juridice internationale, a aparut ca o tendinta accentuata a secolului 20 si s-a cristalizat dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a celor doua pacte internationale referitoare la drepturi civile si politice, si la drepturile economice, sociale si culturale (16 decembrie 1966).

Cu privire la instrumentele internationale prin care se realizeaza protectia libertatii esentiale sunt prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, ale Pactului International privind Drepturile Civile si Politice, Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin prisma dispozitiilor art.5.

Carta O.N.U. adoptata la conferinta de la San Francisco (24 octombrie 1945) proclama necesitatea promovarii drepturilor omului ca obiectiv principal al cooperarii internationale.

O.N.U. a elaborat Declaratia Universala a Drepturilor Omului, ce a fost proclamata prin Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. la 10 decembrie 1948.

Documentul porneste de la necesitatea recunoasterii unui standard minim al drepturilor omului si libertatilor acestuia, fiind primul document international cu vocatie de universalitate in domeniu. Drepturile si libertatile omului sunt fundamentate pe principiul egalizarii indivizilor - "toate fiintele se nasc libere si egale in drepturi".

Cu privire la libertatea persoanei relevante le consider a fi dispozitiile art. 4 - "nimeni nu va fi tinut in sclavie", art. 5 - "nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".

Art. 9 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului stipuleaza ca "Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar". Pe cale de consecinta, ingradirea libertatii persoanei in cadrul oricarei societati democratice nu se poate realiza decat in conditii de legalitate, potrivit normelor incidente legislatiei fiecarui stat Arestarea nu poate fi dispusa decat pentru motive temeinice, orice hotarare arbitrara in acest sens fiind un abuz, o incalcare flagranta a libertatii individului.

In considerarea faptului ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului nu este un instrument juridic obligatoriu pentru statele semnatare, ci reprezinta o afirmare a principiilor fundamentale, care guverneaza drepturile si libertatile omului, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Rezolutia nr. 2200/XX din 16 decembrie 1966 Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, care a intrat in vigoare la 3 ianuarie 1976 si Pactul International cu privire la drepturile civile si politice intrat in vigoare la 23 martie 1976.

Pactul International cu privire la drepturile civile si politice a fost conceput ca instrument international cu forta juridica obligatorie pentru statele membre, esenta sa fiind concentrata asupra reiterarii principiilor enuntate in Declaratia Universala a Drepturilor Omului, enumerand si analizand ansamblul de drepturi civile si politice recunoscute de comunitatea internationala.

Prin intermediul prevederilor art. 9 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, statele membre au dorit sa reitereze, cu forta juridica obligatorie, faptul ca in materia arestarii preventive nu-ti poate gasi locul arbitrarul, ci privarea de libertate poate fi dispusa numai in conditiile legii pentru motive bine determinate si cu respectarea tuturor garantiilor procesuale referitoare la dreptul de a fi incunostintat de invinuirea care i se aduce persoanei in cauza, dreptul de a beneficia de judecata in fata unei instante competente intr-un termen rezonabil, dreptul de a fi prezent sau de a ataca legalitatea masurii arestarii preventive.

La 4 noiembrie 1950 a fost deschisa la Roma, pentru semnare, Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale elaborata in cadrul Consiliului Europei. Conventia a intrat in vigoare in septembrie 1953.

Elementul de garantie al drepturilor si libertatilor proclamate de conventie rezulta din art. 1: "Inaltele Parti contractante recunosc oricarei persoane de sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in titlul 1 al prezentei Conventii". Conventia consacra pe de o parte o serie de drepturi si libertati civile si politice si stabilea, pe de alta parte un sistem vizand garantarea, respectarea de catre statele contractante a obligatiilor asumate de acestea. Art. 5 consacra dreptul la libertate si siguranta, precum si conditiile in care se poate dispune privarea de libertate. Articolul 5 prevede de asemenea dreptul la repatriere pentru orice persoana care este victima unei arestarii sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol.

Scopul adoptarii Conventiei de catre Consiliul Europei a fost acela de a proclama unitatea europeana, pentru ocrotirea si intarirea democratiei pluraliste si a drepturilor omului.

Analizand continutul articolului 5 putem sistematiza dispozitiile sale in cazuri de privare de libertate in context penal permise de conventie (art. 5 alin. 1 lit. a-c) si in garantii instituite impotriva arbitrarului din materia privarii de libertate (art. 5 alin. 2-5). In materie penala, putem aprecia, in mod sintetic, ca privarile de libertate permise de art. 5 le intalnim in cazul detentiei dupa condamnarea de catre o instanta competenta, neexecutarii unei obligatii legale sau a unei dispozitii a instantei, retinerii si arestarii preventive.

Paragrafele 2-4 ale art. 5 constituie garantii substantiale pentru persoanele arestate sau retinute, garantii ce formeaza un sistem, intre ele fiind incluse interferente dar cu scop unic: inlaturarea oricarei posibilitati de privare ilegala de libertate. Aceste garantii pot fi sistematizate in: - dreptul de a fi informata despre motivele invocate de autoritati pentru a lua masura arestarii sau detinerii decisa impotriva ei (art. 5 alin. 2); - dreptul la un judecator (art. 5 alin. 3); - dreptul de a introduce o cale de atac in fata unui tribunal pentru a statua cu privire la legalitatea detinerii sale; - dreptul la reparatii in cazul privarii ilicite de libertate (art. 5 alin. 5).

De asemenea, in cadrul acestei sectiuni am supus analizei modul in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului realizeaza controlul judiciar al respectarii libertatii ca drept fundamental cu accente deosebite pe aspectele de natura institutionala. Conform art. 32, competenta Curtii este legata de interpretarea si aplicarea Conventiei si a Protocoalelor sale, toti reclamantii au acces direct la Curte, insa numai dupa epuizarea cailor de recurs intern sub sanctiunea respingerii lor ca inadmisibile, fiind retrase din sistem, intr-un stadiu incipient.

La nivel national, instrumentele juridice si garantiile legate de materia libertatii se regasesc la nivel constitutional, in cadrul procesului penal, la nivelul dreptului penal si la nivelul dreptului civil.

Constitutia Romaniei contine in capitolul II dispozitii cu forta juridica suprema, privind drepturile si libertatile fundamentale.

La nivel doctrinar, drepturile fundamentale sunt considerate a fi acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin constitutia si garantate prin Constitutie si legi.

Intre notiunea de drept si cea de libertate fundamentala exista sinonimie din punct de vedere juridic. Cadrul normativ aplicabile in materia drepturilor fundamentale are o anumita particularitate data de faptul ca reglementarea, chiar cea de la nivelul legii fundamentale, nu asigura doar proclamarea dreptului fundamental ci mai ales protejarea sau garantarea lor.

Reglementarea constitutionala constituie atat baza juridica principiala, a legislatiei procesuale penale, cat si izvor de drept primar pentru cateva institutii procesuale de baza: retinerea, arestarea, perchezitia.

In primul rand, art. 23 alin. 1 din Constitutie proclama faptul ca libertatea individuala si siguranta persoanei sunt invizibile, stabilind existenta a doua categorii juridice diferite, dar aflate intr-o interdependenta sistemica. Libertatea individuala priveste continutul acestui drept fundamental, aparent nelimitat dar care se circumscrie unor prescriptii legale pe cand siguranta persoanei exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si a legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii care asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale.

In considerarea acestui deziderat Constitutia arata ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege, indicand astfel in mod indirect si formele prin care se afecteaza libertatea individuala, precum si premisele pentru detaliatul cadru procedural.

Continutul art. 23 stabileste premisele conceptiei dualiste a reglementarii institutiei arestarii preventive in legislatia procesual penal ce implica termene si proceduri distincte pentru aceeasi institutie in functie de etapa in care a ajuns activitatea judiciara, in faza de urmarire penala sau in faza de judecata.

Potrivit art. 23 alin. 10 din Constitutie, persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Textul constitutional stabileste astfel premisele modalitatilor de individualizare neprivative de libertate ale arestari preventive.

In legatura cu libertatea individuala dar fara relationare directa cu privarea de libertate sau cu formele sale, art. 23 din Constitutie mai stabileste doua reguli fundamentale, de traditie in toate sistemele juridice si de incontestabila actualitate, anume prezumtia de nevinovatie si legalitatea pedepsei.

In ceea ce priveste instrumentele juridice si garantiile instituite in cadrul procesului penal o importanta deosebita o au principiile care guverneaza desfasurarea procesului penal. Principiul garantarii libertatii persoanei, reglementat in art. 5 C. proc. pen., functioneaza intr-un cadru exclusiv procesual, dincolo de care protectia libertatii individuale se realizeaza prin instrumente internationale si constitutionale. Potrivit art. 5 alin. 2 C. proc. pen., nicio persoana nu poate fi retinuta, arestata sau privata de libertate in alt mod si nici nu poate fi supusa vreunei forme de restrangere a libertatii decat in cazurile si conditiile revazute de lege. Sub protectia art. 5 legiuitorul plaseaza atat formele de privare de libertate cat si cele de restrangere a libertatii, in considerarea aprecierilor Curtii Europene in sensul ca intre privarea li restrictia de libertate nu exista decat o diferenta de stadiu sau de intensitate si nu de natura sau de esenta.

Potrivit art. 5 alin. 4 orice persoana care a fost, in cursul procesului penal, privata de libertate sau careia i s-a restrans libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege. Obiectul reparatiei este constituit atat din paguba materiala, cat si de paguba morala produsa prin masuri ce afecteaza libertatea persoanei iar instrumentul juridic prin care se obtine aceasta reparatie este actiunea civila pentru repararea pagubei materiale, sau a daunei morale in cazul privarii ori restrangerii de libertate in mod nelegal.

Art. 5 alin. 5 C. proc. pen., consacra dreptul invinuitului sau inculpatului arestat preventiv de a cere, in tot cursul procesului penal, punerea in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Beneficiul liberarii provizorii este recunoscut atat invinuitului cat si inculpatului, in ambele faze ale procesului penal.

Datorita insemnatatii sale deosebite ca valoare sociala si ca atribut esential al persoanei, dreptul la libertate (garantat fiecarei persoane) este ocrotit si prin intermediul normelor de drept penal, aceste norme prevad si sanctioneaza, in raport cu gravitatea lor, faptele de pericol social prin care se incalca dreptul la libertate sub oricare din aspectele pe care le implica. Astfel, prezenta lucrare de doctorat analizeaza acele fapte ce afecteaza libertatea persoanei, care prin modul in care sunt incriminate de legiuitor realizeaza o protectie legitima in statul de drept. Este vorba despre lipsirea de libertate in mod ilegal, sclavia si supunerea la munca fortata sau obligatorie, arestarea nelegala si cercetarea abuziva, represiunea nedreapta.

In ceea ce priveste mijloacele specifice dreptului civil, atentia este concentrata pe situatiile in care poate fi angajata raspunderea patrimoniala a statului, precum si conditiile in care poate fi exercitata actiunea civila pentru repararea pagubei in cazul privarii de libertate pe nedrept. Potrivit art. 5 par. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.

Dreptul la reparatii garantat la nivel european priveste orice forma de privare de libertate (provizorie sau definitiva) in timp ce sistemul procesual national recunoaste aceasta garantie doar pentru masurile provizorii prin care se afecteaza libertatea persoanei si doar pentru privarile de libertate intervenite inainte de solutionarea definitiva a cauzei pe fond. Dreptul la reparatii se naste la un moment ulterior afectarii libertatii, pana atunci el existand doar virtual. Dreptul la reparatii poate fi invocat in fata Curtii Europene doar in urma constatarii unei privari nelegale de libertate si doar daca aceasta nu a fost reparata in fata instantelor nationale.

In raport juridic obligational nascut ca urmare a producerii faptei ilicite (privarea de libertate pe nedrept) calitatea de debitor principal o primeste, prin vointa expresa a legii (art. 506 alin. 3), statul, desi autorul nemijlocit al faptei cauzatoare de prejudicii, este un reprezentant al sau, organ judiciar implicat in procesul penal (judecator de regula, procuror prin exceptie). Raspunderea in cazul privarii de libertate pe nedrept este o forma de raspundere civila delictuala, sui generis, reglementata ca o raspundere patrimoniala a statului pentru fapta altei persoane.

Legiuitorul stabileste in mod limitativ (art. 504 C. proc. pen.), care sunt cazurile care dau drept la reparatie sau cu alte cuvinte, care sunt criteriile de stabilire a caracterului ilicit al faptei care in aceasta materie angajeaza raspunderea: situatia persoanei condamnate definitiv pentru care, in urma rejudecarii s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare; in aceasta situatie dreptul la reparatie exista independent de vreo forma de privare de libertate si corespunde mai degraba ipotezei prejudiciului in caz de eroare judiciara, reglementat de dispozitiile art. 3 din Protocolul 7 aditional al Conventiei Europene; situatia persoanei care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal. Desi la nivel principial, atat art. 5 par. 5 din CEDO, cat si art. 5 alin. 4 din Codul de Procedura Penala, proclama dreptul la reparatii in cazul oricaror forme de privare sau restrangere de libertate, in aplicarea acestui principiu legiuitorul roman restrictioneaza in mod nejustificat existenta lui, limitand-o doar la formele principale de privare sau restrangere a libertatii (masurile preventive), excluzandu-le pe cele care, desi speciale, provoaca o afectare a libertatii.

Potrivit art. 505 alin. 1 C. proc. pen., la stabilirea intinderii reparatiei se tine seama de durata privarii sau restrangerii de libertate suportate, precum si de consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa, insa vor fi avute in vedere si Recomandarile Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, facute in 1965 la Londra.

Structurat pe patru sectiuni capitolul al II-lea al prezentei lucrari contine aspecte privind formele privarii de libertate in sistemul roman de drept.

Astfel, prima sectiune a celui de-al doilea capitol abordeaza aspecte legate de conceptul, clasificarea, calificarea termenului de privare de libertate in jurisprudenta Curtii Europene.

Intr-o societate democratica tine de insusi conceptul de libertate necesitatea exercitarii drepturilor si libertatilor instituite in cadrul unor coordonate morale, politice, religioase si juridice, care sa asigure realizarea acestor drepturi si libertati pentru toti membrii societatii. Potrivit art. 29 alin. 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se prevede ca: "in exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democrata."

Putem defini privarea de libertate ca fiind forma institutionala, cu caracter exclusiv penal, recunoscuta la nivel constitutional si reglementata detaliat la nivel procesual, in care intervine restrangerea exercitiului libertatii individuale, ca libertate fundamentala. Chiar in situatia in care imbraca formele sale excesive (detentiunea pe viata), privarea de libertate nu aduce atingere existentei dreptului fundamental intrucat chiar si detentiunea pe viata este remisibila (putand fi iertata prin gratiere ulterior punerii in executare), reparabila (putand fi corijata in caz de eroare judiciara) si adaptabila prin individualizare (cunoaste posibilitatea liberarii conditionate).

Formele in care intervine privarea de libertate in sistemul penal roman pot fi clasificate, dupa modalitatea de reglementare, natura juridica si functionalitatea lor, in forme principale si forme auxiliare.

Prin formele principale sau propriu-zise de privare de libertate intelegem modalitatile prin care este afectata total libertatea persoanei, reglementate in mod autonom si principal, avand o evidenta natura juridica preventiva si o functionalitate represiva de sine-statatoare.

In considerarea acestor aspecte sunt forme principale de privare de libertate sanctiunile penale privative de libertate (pedepsele, masurile de siguranta si masurile educative privative de libertate), avand caracter definitiv si masurile procesuale privative de libertate (retinerea, arestarea preventiva, masura de siguranta a internarii medicale), avand caracter provizoriu.

Formele auxiliare sunt modalitati in care privarea de libertate intervine ca un efect secundar al altei activitati judiciare, afectarea totala a libertatii fiind o consecinta subsidiara si esential temporara a acestei activitati principale.

Formele auxiliare de privare de libertate intalnim in cazul executarii mandatului de aducere, in cazul efectuarii expertizei psihiatrice obligatorii si in cazul momentelor preprocesuale ale procedurii speciale de urmarire a unor infractiuni flagrante.

Exista insa si situatii intermediare sau marginale care au primit aceeasi calificare (masuri privative de libertate) in jurisprudenta Curtii: arestare la domiciliu, internarea in spital a unei persoane arestate, asistarea la perchezitia locuintei, perioada in care s-a aflat sub controlul Politiei, retinerea in masina pentru mai multe ore sau pe o nava pe mare timp de 16 zile. Pentru a determina daca o persoana este privata de libertate, in sensul art. 5, trebuie plecat de la situatia concreta si luat in considerare un ansamblu de criterii cum ar fi: genul, durate, efectele si modalitatile de executare a masurii considerate.

Cea de-a doua sectiune a prezentului capitol abordeaza aspecte analizeaza formele principale sau propriu-zise de privare de libertate. Cu aceasta ocazie sunt tratate aspecte legate de sanctiunile penale privative de libertate, principiile care guverneaza aplicarea acestora, consideratii legate de pedepse si scopul aplicarii lor, precum si o analiza judicioasa a detentiunii pe viata, a inchisorii, a masurii de siguranta a internarii medicale, a masurii educative a internarii minorului, aspecte legate de insitutia sanctiunilor penale privative de libertate instituite prin Noul Cod Penal- Legea nr. 286/2009. De  asemenea sunt supusei analizei masurile procesuale privative de libertate: arestarea preventiva, retinerea si internarea medicala.

Ca institutii fundamentale ale dreptului penal, sanctiunile penale privite in ansamblul lor, ca gen, sunt stabilite si aplicate in considerarea unor principii institutionale care actioneaza in mod specific, dar care sunt subordonate principiilor fundamentale ale dreptului penal: legalitatea sanctiunilor de drept penal, revocabilitatii sanctiunilor de drept penal, principiul individualizarii sanctiunilor penale, principiului umanismului sanctiunilor penale. Pedeapsa este o masura de constrangere si nu mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni, astfel ca  apar esentiale functiile de constrangere, de reeducare, de exemplaritate, de eliminare.

Detentiunea pe viata este pedeapsa principala prevazuta in art. 54-55¹ C. pen. ce consta in lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vietii sale. Aceasta pedeapsa a inlocuit pedeapsa cu moartea o data cu intrarea in vigoare a Decretului Lege nr. 6/1990 (7 ianuarie 1990). Pedeapsa detentiunii pe viata este privativa de libertate, dar nu cu un caracter temporar, cum este inchisoarea, ci cu un caracter perpetuu (permanent). Pedeapsa cu detentiunea pe viata este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii de pana la 25 de ani pentru marea majoritate a infractiunilor foarte grave, oferind astfel largi posibilitati de individualizare judiciare si avand un caracter exceptional de extrema ratio. Singurele cazuri in care detentiunea pe viata este reglementata ca o pedeapsa unica le intalnim pentru infractiunea de genocid savarsita in timp de razboi (art. 357 alin. 2 C. pen.) si pentru infractiunea de tratamente neomenoase savarsite in timp de razboi.

Inchisoarea este o pedeapsa principala ce consta in privarea de libertate a condamnatului prin scoaterea din mediul normal de viata si plasarea lui intr-un mediu inchis in care este supus unui regim de viata si de munca impus. Transpuse intr-un continut cuantificabil, limitele generale ale inchisorii sunt intre 15 zile si 30 de ani. Intrucat indeplineste cu succes atat functia de constrangere cat si functia de reeducare si pentru ca este adaptabila, putand fi cu usurinta individualizata, remisibila si in parte reparabila, pedeapsa inchisorii ocupa locul principal in sistemul pedepselor in vigoare si este prevazuta pentru toate infractiunile.

In cadrul masurilor de siguranta cu caracter medical singura care presupune o afectare a libertatii individuale este masura internarii medicale, prevazuta de art. 114 C. pen. Continutul masurii consta in internarea fortata a faptuitorului, care este bolnav mintal ori toxicoman si care se afla intr-o stare care prezinta pericol pentru societate, intr-o institutie medicala de specialitate pana la insanatosire. Aceasta masura poate fi luata in mod provizoriu si in cursul urmaririi penale sau al judecatii; in aceasta situatie devine o masura procentuala doar ca natura juridica, continutul fiind identic cu cel al masurii de siguranta. Internarea medicala poate fi luata numai fata de o persoana care a savarsit o fapta de natura penala, indiferent daca acestei persoane i se va aplica si o pedeapsa.

Regimul juridic aplicabil in materia libertatii minorului este mai permisiv, mai liberal decat cel aplicabil majorilor. Limitarile libertatii personale trebuie raportate la autorul faptei, deci si la varsta si personalitatea minorului. Masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare se ia in scopul reeducarii minorului, caruia i se asigura posibilitatea de a dobandi invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivita cu aptitudinile sale.

Masura internarii se ia fata de minorul in privinta caruia celelalte masuri educative sunt neindestulatoare. Masura internarii intr-un institut medical educativ se ia fata de minorul care, din cauza starii fizice sau psihice, are nevoie pe langa regimul special de educatie si de un tratament medical.

Potrivit Codului Penal, dat de forma promulgata a Legii nr.286/2009, pedepsele principale sunt urmatoarele: detentiunea pe viata,  inchisoarea, amenda.

Forma provizorie a privarii de libertate in cursul procesului penal este ilustrata de institutia arestarii preventive. Cunoscuta si sub denumirea de detinere preventiva sau arest preventiv, luarea acestei masuri implica privarea de libertate a unei persoane, fara a contraveni principiului constitutional al libertatii individuale si nici principiului de drept penal, dupa care nu poti pedepsi pe cineva inainte de a-l judeca si a-l gasi vinovat, intrucat nu are caracterul, regimul si efectele unei pedepse, ci este o masura pusa la dispozitia justitiei, a organelor judiciare penale in general, pentru a preveni neajunsurile generate de tendinta invinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmarirea penala ori de la judecata si, pentru a asigura o desfasurare netulburata si in ritm normal a procesului penal.

Retinerea este masura privativa de libertate, cu durata cea mai mica, de cel mult 24 de ore, putand fi dispusa de organul de cercetare penala si de catre procuror.

Utilitatea acestei masuri este legata in principal de momentele initiale ale declansarii activitatii judiciare, justificand folosirea ei numai in faza urmaririi penale, nu si in faza de judecata.

Masura procesuala de siguranta a internarii medicale, reglementata de dispozitiile art. 162 C. proc. pen., reprezinta o transpunere, pe plan procesual, a dispozitiilor art. 114 alin. 2 C. pen., ce prevad posibilitatea ca masura de siguranta, ca sanctiune penala, sa poate fi luata si provizoriu, inainte de solutionarea definitiva a cauzei penale, in cursul urmaririi penale.

In considerarea continutului sau, internarea medicala cu caracter provizoriu este o forma de privare de libertate ce implica plasarea fortata a faptuitorului intr-un institut medical de specializare pana la insanatosire sau pana la definitivarea masurii, cand se converteste in sanctiune penala.

Sectiunea a treia a capitolului al doilea din prezenta lucrare de doctorat abordeaza formele auxiliare de privare de libertate, respectiv privarea de libertate in cazul mandatului de aducere, privarea de libertate in cazul efectuarii expertizei psihiatrice obligatorii, privarea de libertate efectuata de particulari in cazul procedurii speciale de urmarire a unor infractiuni flagrante si privarea de libertate ca masura administrativa dispusa conform art.31 alin.1 lit.b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane.

Mandatul de aducere este un act procedural scris, avand aceleasi mentiuni esentiale ca si alte citatiei, prin care se realizeaza aducerea silita, in fata organelor judiciare, a persoanelor care anterior citate refuza sa se prezinte sau, in cazul invinuitilor sau inculpatilor, care, desi nu fusesera citate, trebuie aduse pentru considerente exceptionale. Ca o forma a transpunerii in dreptul intern a cerintei asigurarii unui caracter rezonabil a duratei privarii de libertate, in materia mandatului de aducere legea prevede ca persoanele aduse cu mandat nu pot ramane la dispozitia organului judiciar (deci nu pot fi private de libertate) decat timpul strict necesar pentru audierea lor, afara de cazul cand s-a dispus retinerea ori arestarea preventiva.

In aceasta ultima situatie, privarea de libertate initiata ca urmare a executarii mandatului de aducere continua sub forma principala a retinerii sau arestarii; continutul formei auxiliare (pentru mandat) este identic cu cel al formei principale (retinere sau arestare), respectiv ramane privativ de libertate, difera doar natura juridica a masurii  care o provoaca.

Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, precum si atunci cand organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului. Indoiala, ca element subiectiv, poate determina efectuarea expertizei numai in masura in care se materializeaza in anumite elemente obiective, aflate la dosarul cauzei, din care sa reiasa necesitatea expertizarii, fie anterioare, fie concomitente desfasurarii activitatii judiciare.

Continutul privativ de libertate al expertizei psihiatrice obligatorii este ilustrat prin modalitatea de efectuare, ce presupune intotdeauna o anumita durata si internarea intr-o institutie sanitara de specialitate.

Durata privarii de libertate se raporteaza la caracterul necesar al expertizei ce implica o analiza succesiva a invinuitului sau inculpatului de catre medici-legisti. Masura internarii, in vederea efectuari expertizei psihiatrice obligatorii, este executorie si se aduce la indeplinire, in caz de opunere, de organele de politie.

Privarea de libertatea in cazul infractiunilor flagrante se raporteaza la dispozitiile art. 465 alin. 3 C. proc. pen., atat in starea de flagranta tipica, cat si in starea de cvasiflagranta, orice persoana are dreptul sa-l prinda pe faptuitor si sa-l conduca inaintea autoritatii. prinderea faptuitorului in caz de infractiune flagranta si conducerea lui in fata autoritatilor, desi implica evident o privare de libertate, nu se circumscrie unui regim juridic prestabilit. Astfel, aceasta forma de privare de libertate, desi nu are caracterul unui act procesual, este permisa numai in scop procesual, respectiv numai in scopul de a-l prezenta pe faptuitorul infractiunii flagrante autoritatii competente. Dupa constatarea infractiunii flagrante de catre organul de urmarire penala sesizat, privarea de libertate a faptuitorului ce a debutat intr-un cadru extraprocesual, particular, continua intr-o forma procesuala, obligatorie - retinerea. In acest caz, retinerea dureaza 24 de ore fara ca in acest termen sa intre privarea de libertate intervenita intre momentul prinderii sale si predarii autoritatilor competente.

O forma insiduoasa de afectare totala a libertatii individuale o intalnim si in procedura administrativa, reglementata de legea nr. 218/2002, privind organizarea si functionarea Politiei Romane. Potrivit art. 31 alin. 1  lit. b, din Legea nr. 218/2002, politistul are dreptul sa conduca, la sediul politiei pe cei care, prin actiunile lor, pericliteaza viata persoanelor, ordinea publica sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte de savarsirea unor fapte ilegale, a caror identitate nu a putut fi stabilita in conditiile legii; in cazul nerespectarii dispozitiilor date de politist, acesta este indreptatit sa foloseasca forta, aceasta masura fiind introdusa in categoria masurilor administrative.

Ultima sectiune a capitolului al doilea din prezenta lucrare de doctorat abordeaza aspecte legate de inchisoarea contraventionala. Inchisoarea contraventionala era acea specie de sanctiune contraventionala principala (alaturi de avertisment si de amenda) ce consta in privarea de libertate a contravenientului, pentru o perioada de timp de la o luna la 6 luni. In Codul Penal Carol al II-lea, in art. 24 se prevedea pentru faptele contraventionale inchisoarea politieneasca, de la o zi la o luna. Inchisoarea contraventionala era cea mai severa specie de sanctiune contraventionala existenta in legislatia noastra. Aceasta sanctiune nu putea fi aplicata decat contravenientilor persoane fizice. Pentru minori, inchisoarea contraventionala nu putea fi aplicata celor care nu implinisera varsta de 16 ani, iar pentru cei care implinisera varsta de 16 ani, dar nu aveau inca 18 ani, limitele sanctiunii se reduceau la jumatate.

Capitolul al treilea este consacrat masurilor de preventie. Structurat pe  sapte sectiuni, acest capitol realizeaza o analiza judicioasa a masurilor de preventie pornind de la evolutia acestora in sistemul roman de drept, cadrul normativ, natura juridica si clasificarea acestora, caile de atac care pot fi exercitate impotriva actelor procesuale in temeiul carora se dispune cu privire la masurile de preventie pana la analiza masurilor de preventie privite in special, respectiv retinerea, obligarea de a nu parasi localitatea, obligarea de a nu parasi tara, retinerea si arestarea minorului.

Masurile procesuale penale sunt institutii de constrangere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfasurare a procesului penal si asigurarea realizarii obiectului actiunilor exercitate in procesul penal. Masurile procesuale au fost privite si ca mijloace legale de privare sau restrangere a unor drepturi si libertati fundamentale prin care organele judiciare asigura desfasurarea normala a procesului penal, executarea sanctiunilor aplicate si repararea pagubei produse prin infractiune ori previn savarsirea de fapte antisociale. In ceea ce priveste caracterul masurilor procesuale, aceste masuri au un caracter procesual si oficial.

Legiuitorul subdivide masurile procesuale in doua mari categorii: masurile de preventie si celelalte masuri procesuale. In randul lor masurile de preventie, analizand continutul lor, sunt impartite in masuri preventive privative de libertate (retinerea si arestarea preventiva) si masuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu parasi localitatea si obligarea de a nu parasi tara). Cealalta categorie de masuri procesuale cuprinde masurile de ocrotire (art. 161 C. proc. pen.), masurile de siguranta cu caracter medical (art. 162 C. proc. pen.), masurile asigurarii, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare savarsirii infractiunii (art. 163-170 C. proc. pen.).

Masurile preventive reprezinta o consecinta a trasaturilor specifice raporturilor juridice procesual penale, in special a faptului ca sunt raporturi juridice de putere ce iau nastere peste si in afara acordului de vointa al partilor.

In incercarea armonizarii legislatiei nationale cu dispozitiile art. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu opozitia permanenta a reminiscentelor anterioare, aceasta institutie "s-a bucurat" de o efervescenta legislativa particulara, care, in ciuda unei aparente inselatoare, nu s-a finalizat.

Astfel, prin Legea nr. 32/1990, prin Constitutia din 1991, prin Legea nr. 141/1996, prin Legea nr. 281/2003, prin OUG nr. 109/2003, prin Legea nr. 356/2006 si prin OUG nr. 60/2006, s-a urmarit realizarea unui echilibru intre interesul general al instructiei penale si necesitatea sporirii garantiilor procesuale ale libertatii persoanei. Anticipand reforma judiciara din materia masurilor de preventie intervenita o data cu revizuirea Constitutiei in anul 2003, Legea nr. 281/2003 aduce primele modificari importante analizate in maniera detaliata in cuprinsul celei de-a treia sectiuni a capitolului intitulat "Masurile de preventie". Abordarea problemei cadrului legislativ in care sunt reglementate masurile preventive se realizeaza si prin prisma necesitatii armonizarii cu legislatia europeana, in special cu  dispozitiile art. 5 din CEDO.

Cea de-a patra sectiune a capitolului al treilea supune analizei conditiile in care se pot lua masurile de preventie, organele judiciare care pot dispune luarea, inlocuirea, revocarea masurilor de preventie.

Interpretand sistematic dispozitiile Codului de Procedura Penala in materie, doctrina a stabilit ca pentru luarea masurilor de preventie trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii generale: sa existe probe sau indicii temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, sa existe unul din cazurile prevazute la art. 148 lit. a-f,  pentru infractiunea savarsita, legea sa prevada pedeapsa detentiunii pe viata sau a inchisorii.

In faza de urmarire penala, masurile de preventie, pot fi luate de catre procuror sau de catre judecator, iar in faza de judecata, masurile de preventie pot fi luate numai de catre instanta de judecata. In faza de urmarire penala, judecatorul dispune luarea unei masuri de preventie numai prin incheiere, in timp ce in faza de judecata, actul procesual de dispozitie poate imbraca oricare din formele hotararilor judecatoresti prevazute de art. 311 Cod procedura penala (sentinta, decizie sau incheiere).

Potrivit art. 139 alin. 1, masura preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, atunci cand s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea masurii. In considerarea rezonantei sociale a faptelor ca unul dintre criteriile de stabilire a pericolului social concret, in cazul estomparii acesteia, o data cu trecerea timpului, se poate pune problema inlocuirii arestului preventiv cu o alta masura mai blanda. Inlocuirea masurilor de preventie poate interveni in orice sens, in absenta unor interdictii legale exprese, putand fi inlocuita atat o masura de preventie mai severa, cu una mai blanda, cat si invers. Cand masura preventiva a fost luata cu incalcarea prevederilor legale sau nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere, dispunandu-se in cazul retinerii si arestarii preventive, punerea in libertate a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu este arestat in alta cauza. Revocarea masurilor preventive intervine in urma cererii facute de persoana interesata sau procuror, precum si din oficiu. Afectand principiul "judex ne procedat ex officio", chiar si pentru instanta de judecata revocarea masurilor de preventie poate interveni din oficiu, in absenta unei sesizari in acest sens.

Art. 140 C.proc.pen. reglementeaza cazurile in care masurile de preventie inceteaza de drept. Dupa ce constata incetarea de drept a masurii privativa de libertate, organul judiciar intreprinde anumite demersuri pentru executarea efectiva a dispozitiei de punere in libertate a celui arestat, trimitand administratiei locului de detinere o copie de pe dispozitivul incheierii sau de pe ordonanta de incetare, ori un extras cuprinzand mentiunile necesare punerii in libertate.

In ceea ce priveste mijloacele prin care se exercita controlul actelor procesuale din materia masurilor preventive, trebuie afirmat ca problema legalitatii reprezinta o garantie procesuala a respectarii principiilor fundamentale ale procesului penal, ale legalitatii si garantarii libertatii persoanei si se realizeaza prin instituirea unor cai de atac impotriva actelor procesuale privind masurile de preventie. Impotriva actelor procesuale dispuse de procuror cu privire la masurile de preventie calea de atac imbraca forma unei plangeri, in timp ce, calea de atac impotriva actelor procesuale dispuse de judecator in faza de urmarire penala, sau de instanta de judecata, are natura unui recurs.

Sectiunea a 6-a a capitolului al treilea din prezenta lucrare de doctorat analizeaza masurile de preventie privite in special. Prezentand o importanta deosebita in cadrul procesului penal, masurile preventive nu au functia de a anticipa executarea sanctiunilor penale, avand intotdeauna un caracter exceptional, circumscriindu-se principiului fundamental al prezumtiei de nevinovatie, chiar daca uneori privesc o persoana impotriva careia a fost pusa in miscare actiunea penala si sunt luate de catre instanta de judecata intr-o faza avansata a procesului penal.

Retinerea este masura privativa de libertate, cu durata cea mai mica, de cel mult 24 de ore, putand fi dispusa de organul de cercetare penala si de catre procuror. Obiectul acestei masuri preventive il constituie persoana invinuitului sau inculpatului iar din punct de vedere al valorii vizate aceasta are incidenta asupra libertatii fizice, pe care o suprima in totalitate. Masura retinerii se dispune in prezent atat de procuror, cat si de organul de cer­ce­tare penala, prin ordonanta, potrivit art.143 alin.1 C.proc.pen.. Obligarea de a nu parasi localitatea este o masura restrictiva de libertate, constand in lipsirea invinuitului sau inculpatului de posibilitatea parasirii localitatii in care locuieste decat cu incuviintarea organului care a dispus masura, in timp ce Masura obligarii de a nu parasi tara este tot o masura restrictiva de libertate care consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpa­tului, de procuror, in cursul urmaririi penale, sau de instanta de ju­de­cata in cursul judecatii, de a nu parasi tara fara incuviintarea or­ganului care a dis­pus aceasta masura.

Dispozitiile speciale legate de masurile de preventie se regasec in sectiunea 7 a capitolului al treilea, fiind vorba despre reglementarile procedurale referitoare la regimul aplicabil in cazul infractorilor minori, persoanelor juridice si situatia infractiunilor flagrante. Aspecte de actualitate, in raport de noile modificari legislative, se desprind in raport de situatia persoanelor juridice unde masurile preventive nu se pot cumula, se pot lua una sau mai multe dintre urmatoarele masuri preventive:  suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; suspendarea fuziunii, a divizarii sau reducerii capitalului social al persoanei juridice; interzicerea unor operatiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativa a activului patrimonial sau insolventa persoanei juridice; interzicerea de a incheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; interzicerea de a desfasura activitati de natura celor in exercitiu sau cu ocazia carora a fost comisa infractiunea.

Intitulat "Arestarea preventiva. Modalitatile de individualizare neprivative de libertate ale arestarii preventive" capitolul al patrulea al tezei de doctorat cuprinde un studiu referitor la institutia arestarii preventive  asa cum este reglementata de dispozitiile cuprinse in Codul de procedura penala. Structurat pe sase sectiuni acest capitol abordeaza problematica arestarii preventive prin prisma consideratiilor legate de natura juridica si functionalitatea arestarii preventive, a conditiilor generale ce trebuiesc indeplinite pentru a se putea dispune masura arestarii preventive a invinuitului, procedura de arestare a invinuitului atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata, contextul procesual in care se dispune masura arestarii preventive din punct de vedere a conditiilor reglementate de legiuitor, precum si procedura propriu-zisa a arestarii inculpatului in faza de urmarire penala si in faza de judecata.

Cunoscuta si sub denumirea de detinere preventiva sau arest preventiv, luarea acestei masuri implica privarea de libertate a unei persoane, fara a contraveni principiului constitutional al libertatii individuale si nici principiului de drept penal, dupa care nu poti pedepsi pe cineva inainte de a-l judeca si a-l gasi vinovat, intrucat nu are caracterul, regimul si efectele unei pedepse, ci este o masura pusa la dispozitia justitiei, a organelor judiciare penale in general, pentru a preveni neajunsurile generate de tendinta invinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmarirea penala ori de la judecata si, pentru a asigura o desfasurare netulburata si in ritm normal a procesului penal.

Acest capitol abordeaza, de asemenea, aspecte privind tipologia activitatii procesuale prin care se dispune arestarea preventiva, cu accente pe principiul sesizarii.

In ceea ce priveste formele speciale de arestare, pentru ca institutia arestarii preventive sa imbrace o abordare completa, analiza se opreste si la studiul arestarii condamnatului in procedura de punere in executare a pedepsei inchisorii sau detentiunii pe viata. Institutia arestarii preventive este privita si prin prism procedurii de extradare reglementata de dispozitiile Legii nr. 302/2004, dar si in cadrul procedurii executarii mandatului european de arestare.

Arestarea provizorie in vederea extradarii, nu implica ca in cazul arestarii preventive obisnuite, o apreciere suverana din partea instantei cu privire la necesitatea si oportunitatea privarii de libertate, ci este consecinta juridica produsa in Romania, a unui mandat de arestare preventiva sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, emis de alte autoritati fata de persoana aflata pe teritoriul nostru.

Modalitatile de individualizare neprivative de libertate ale arestarii preventive se refera la institutia liberarii provizorii. In cadrul acestei sectiuni o deosebita importanta prezinta identificarea naturii juridice a liberarii provizorii, coroborat cu stabilirea si analiza conditiilor si a procedurii in care se realizeaza liberarea provizorie sub control judiciar si liberarea provizorie pe cautiune.

Capitolul al V- lea intitulat "Consideratii privind actele procesuale si actele procedurare care concura la luarea si executarea masurii arestarii preventive" analizeaza in continutul sau notiunea de act procesual si act procedural pe care o circumscrie principiului libertatii de forma a inscrisurilor judiciare. In cadrul acestui capitol, de asemenea, se abordeaza problema hotararilor judecatoresti prin care se dispune cu privire la arestarea preventiva in sensul identificarii naturii juridice si a felurilor hotararilor judecatoresti, dar si analizei continutului hotararilor judecatoresti prin care se dispune cu privire la arestarea preventiva.

Privit insa ca act forma, inscrisul judiciar prin care se dispune in aceasta materie (hotararea judecatoreasca) are un caracter obligatoriu datorita continutului sau preconstituit, prefigurat prin doua categorii de norme.

Astfel, continutul acestui act este stabilit aprioric atat prin dispozitiile speciale, din materia masurilor de preventie, ale art. 137 (cuprinsul actului prin care se ia masura preventiva) cat si prin dispozitiile generale din materia hotararilor judecatoresti, ale art. 305 (cuprinsul incheierii de sedinta). Trebuie subliniat faptul ca hotararea judecatoreasca, ca act procesual constituie rezultatul deliberarii, iar acest rezultat al deliberari se consemneaza intr-o minuta.

Institutia arestarii preventive trebuie privita si prin prisma aspectelor de criminalistica si de psihologie judiciara in desasurarea activitatii jurisdictionale, respectiv tactica ascultarii invinuitului sau inculpatului, a aspectelor legate de psihologia duelului judiciar si a consecintelor de ordin psihologic pe care le impune privarea de libertate. ascultarea invinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte: verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului, ascultarea relatarii libere, adresarea de intrebari. In ceea ce priveste relatarea libera, aceasta modalitate de ascultare presupune avantaje notabile fata de modalitatea interogativa propriu-zisa, specifica dreptului procesual civil, avantaje ce se materializeaza atat pe plan informational cat si pe plan psihologic, contribuind la surprinderea profilului psihologic al celui audiat.

Principalele procedee tactice de ascultare sunt: folosirea intrebarilor de detaliu, ascultarea repetata, ascultarea sistematica, ascultarea incrucisata, tactica complexului de vinovatie, folosirea probelor de vinovatie, ascultarea unui invinuit sau inculpat despre activitatea celorlalti, procedeul justificarii timpului critic. Pentru aceasta activitate, duelul judiciar este permanent (respectiv pana la solutionarea de catre judecator sau instanta a propunerii) si exclude perspectiva unei convergente a pozitiilor. Privarea de libertate da nastere unei game complexe de framantari psihice si psihosociale, incepand cu criza de detentie manifestata de la inchiderea in "carapacea tacerii", pana la comportamentele agresive si autoagresive (sinucideri, autoflagelari). Restrangerea acuta a libertatii, relatiile impersonale, lipsa de informatii, regimul autoritar, mediul inchis si activitatile monotone, toate acestea fiind resimtite de cel fata de care s-a luat masura drept atingeri ale integritatii sale ca fiinta umana, sunt note absolut particulare ale privarii de libertate.

Sectiunea a patra si cea de-a cincea a capitolului al V-lea se ocupa analiza dispozitiilor legale referitoare la mandatul de arestare din punct de vedere al continutului si executarii acestuia. Ca act juridic derivat, actul procedural in cazul arestarii preventive presupune un act procesual preliminar, respectiv incheierea prin care se dispune arestarea preventiva, si presupune, din punct de vedere al continutului, intotdeauna o operatiune, o activitate formata din mai multe etape succesive. In literatura de specialitate, unii autori apreciaza ca mandatul de arestare este in sine actul procedural prin care se pune in executare actul prin care se dispune arestarea, iar alti autori nuanțeaza calificarea apreciind ca are natura juridica a unui act procedural executarea mandatului de arestare. Mandatul de arestare reprezinta prima etapa in activitatea de aducere la indeplinire a actului procesual prin care s-a luat masura arestarii (activitate care in ansamblul ei reprezinta actul procedural al arestarii) si consta in imputernicirea pe care organul competent sa ia masura ce o acorda autoritatilor publice pentru a-l gasi, aresta si preda la locul de detinere pe cel indicat in cuprinsul sau.

In considerarea acestui aspect se justifica cerinta ca mandatul de arestare, desi face parte din actul procedural de aducere la indeplinire a dispozitiei de arestare, sa fie intocmit chiar de organul judiciar care a dispus masura, numai acesta putand imputernici privarea de libertate.

Mandatul de arestare face parte din categoria actelor cu continut prefigurat, stabilit in mod imperativ si aprioric de legiuitor, fiind, din acest punct de vedere si o exceptie de la principiul libertatii de forma a actelor judiciare. Mandatul de arestare este un act cu caracter personal, fiind emis atat in considerarea calitatilor personale ale unui anumit invinuit sau inculpat cat si a justifica sau legitima incarcerarea acestuia, operatiune juridica intuituu personae.

In activitatea de executare a mandatului de arestare isi dau concursul organe judiciare (judecator, organe de politie judiciara) si organe auxiliare (structuri specializate din cadrul Ministerului Administratiei si Internelor, din cadrul Administratiei Nationale a Penitenciarelor, inspectoratul General al Politiei de frontiera, Directia Generala a Pasapoartelor etc.).

Capitolul al VI-lea al prezentei lucrari de doctorat intitulat "Aspecte privind durata arestarii preventive si formele de prelungire in timp a starii de arest", abordeaza aspecte privind durata arestarii inculpatului, invinuitului, durata arestarii provizorii  in procedura extradarii, precum si durata arestarii minorului. Analiza porneste de la interpretarea normelor procedurale coroborate cu deciziile pronuntate de Curtea Constitutionale in materia arestarii preventive.

Sistemul procesual penal roman cunoaste, atat la nivel constitutionalcat si la nivel legal, o reglementare detaliata, menita sa asigure un cadru normativ coerent, in consonanta cu cerintele Curtii Europene a Drepturilor Omului, ce ilustreaza preocuparea pentru asigurarea unei protectii deosebite a libertatii persoanei.

Afectarea deosebita a libertatii persoanei trebuie nu numai sa se circumscrie unor cazuri expres si limitativ prevazute in lege si sa intervina potrivit cailor legale, ci sa si fie limitata in timp. Instituirea unei durate maxime, individualizata strict din punct de vedere temporal, in ceea ce priveste arestarea preventiva, raspunde cerintelor principiului prevazut de art. 5 alin. 3 din CEDO, potrivit caruia, detentia provizorie a unui acuzat nu poate fi mentinuta dincolo de limitele ei rezonabile, si, in acelasi timp, se circumscrie obiectivului esential stabilit de practica Curtii Europene a Drepturilor Omului ca lipsirea de libertate a unei persoane sa nu fie arbitrara.

Se poate observa intentia legiuitorului de a stabili, aprioric, o limita care sa disciplineze in timp masura, individualizata distinct atat pentru fiecare din fazele in care ajunge activitatea judiciara, cat si pentru starea sau calitatea persoanei la care se refera (invinuit sau inculpat, minor sau major).

Extrapoland problema duratei arestarii preventive la fixarea unui cadru procesual coerent si legal in care sa intervina privarea de libertate, se impun cateva referiri si la institutia duratei arestarii provizorii in vederea extradarii, reglementate de Legea nr. 302/2004.

Aceasta privare de libertate intervine ca urmare a arestarii provizorii in vederea extradarii si poate imbraca doua forme: una obisnuita si una de urgenta ambele insa, in considerarea garantiilor constitutionale privind libertatea persoanei, sunt limitate in timp. Potrivit art. 46 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, arestarea provizorie in vederea extradarii presupune existenta unui mandat de arestare preventiva sau a unui mandat de executare a unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, emisa de autoritatile statului care solicita extradarea. Termenele si durata maxima a acestei masuri sunt aceleasi cu cele ale arestarii provizorii obisnuite numai ca instanta, din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extradate, poate dispune incetarea starii de arest provizoriu daca, in termen de 18 zile de la luarea masurii, statul roman nu a fost sesizat prin cererea de extradare, insotita de documentele prevazute la art. 38 din lege.

In Romania, avalansa modificarilor legislative si practica neunitara pe care a generat-o au fost contrabalansate de doua constante juridice importante, reglementarile constitutionale ale libertatii individuale si practica Curtii Constitutionale in aceasta materie. Fara a avea atributii legislative, in considerarea realitatilor amintite si a rolului stabilit de legea fundamentala, Curtea Constitutionala a determinat, in aceasta perioada marcata de convulsii legislative, o interpretare unitara a limitelor in care libertatea individuala poate fi afectata prin masuri procesuale.

Se poate observa ca deciziile Curtii Constitutionale in aceste situatii nu au ca efect scoaterea prevederii legale din legislatie ci neaplicarea sa. Prevederea legala ramane deci in legislatie, situatie careia trebuie sa i se gaseasca o solutie, pentru ca, desi in vigoare, aceasta prevedere nu se va putea aplica in viitor. De aceea, legea obliga Curtea Constitutionala sa comunice asemenea decizii atat celor doua camere ale Parlamentului, cat si Guvernului. Prin aceasta autoritatile publice competente in procesul de legiferare sunt instiintate de situatia produsa pentru a lua masurile ce se impun.

Curtea Constitutionala a constatat, prin decizia nr. 60/1994, ca prevederile art. 149 ce prevedea in forma de atunci, ca arestarea inculpatului in cursul judecatii dura pana la solutionarea definitiva a cauzei, afara de cazul in care instanta dispunea revocarea ei, erau neconstitutionale in masura in care se interpretau in sensul ca durata arestarii dispusa de instanta in cursul judecatii poate depasi 30 de zile fara a fi necesara prelungirea, in conditiile art. 13 din Constitutie. Curtea Constitutionala a aratat ca, intrucat arestarea este o exceptie de la principiul libertatii individuale, legiuitorul Constituant, in scop de protectie a acestui principiu, a reglementat restrictiv conditiile in care o persoana poate fi privata de libertate, fara a distinge intre fazele procesului penal.

Deciziile Curtii Constitutionale nu pot modifica intr-adevar, legea penala dar legea penala trebuie sa fie conforma Constitutiei, iar Curtea Constitutionala este abilitata, sa constate neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor. Deciziile sale nu sunt pur teoretice ci sunt obligatorii, ceea ce inseamna ca dispozitiile lor sunt opozabile tuturor persoanelor, autoritatilor si institutiilor, la fel ca si normele juridice dintr-o lege.

In cadrul capitolului al VI- lea al prezentei teze de doctorat sunt evidentiate modalitatile in care se dispune prelungirea arestarii preventive inculpatului in faza de urmarire penala, dar si aspectele referitoare la mentinerea arestarii preventive in faza de judecata, ultima sectiune fiind rezervate unui examen comparativ intre institutia prelungirii arestarii preventive si cea a mentinerii arestarii preventive. Caracterul absolut al duratei initiale a arestarii preventive, de 30 de zile, poate fi infrant prin utilizarea unei proceduri, recunoscute la nivel constitutional, de continuare a privarii de libertate. Ca si institutie juridica, prelungirea duratei arestarii preventive a inculpatului, poate interveni numai in faza de urmarire penala. In faza de judecata, masura arestarii preventive, fie ca a fost luata in cursul urmaririi penale, fie ca a fost luata in cursul judecatii, poate fi mentinuta.

Institutia juridica a prelungirii arestarii preventive priveste exclusiv numai o forma a acestei masuri preventive, respectiv arestarea inculpatului, intrucat, datorita naturii sale juridice particulare, arestarea invinuitului se dispune doar pentru o durata ce nu poate depasi 10 zile, si nu poate fi prelungita.

Chiar daca nu priveste elementele importante ale raportului juridic dedus judecatii (stabilirea existentei faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia), activitatea de solutionare a propunerii de prelungire a arestarii preventive este fara indoiala o activitate jurisdictionala, contencioasa si semipublica. Fara a fi o activitate de judecata "per se", solutionarea propunerii de prelungire a arestarii preventive in faza de urmarire penala, mai ales si cand este incuviintata, implica anumite verificari ale materialului probator, precum si o apreciere tangentiala a fondului cauzei, ce prefigureaza uneori solutia pe fond.

Prelungirea arestarii inculpatului presupune declansarea procesului penal, existenta din cuprinsul actelor de urmarire penala si eventual, a actelor premergatoare a unor temeiuri suficiente care sa determine punerea in miscare a actiunii penale printr-unul din actele de inculpare prevazute de lege, precum si existenta unor temeiuri concrete care sa fi generat privarea de libertate. Etapa preliminara din fata organelor de urmarire penala se finalizeaza cu intocmirea propunerii de prelungire a arestarii preventive si sesizarea judecatorului competent sa se pronunte in acest sens. Cu privire la activitatea de solutionare a propunerii de prelungire a arestarii preventive, trebuie precizat ca judecatorul nu intra in analiza imprejurarilor in care a fost savarsita fapta si a formei de vinovatie cu care a actionat inculpatul. Judecatorul investit cu solutionarea propunerii de prelungire a arestarii preventive nu prejudeca fondul, nu intra in analiza probelor - decat in masura pe care o implica constatarea unor indicii ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala - si nu trage concluzii cu privire la vinovatia celui arestat.

In ceea ce priveste natura juridica a institutiei mentinerii arestarii preventive, ca subdiviziune a genului de activitate judiciara adiacenta, referitoare la arestarea preventiva, trebuie remarcat, pentru inceput, caracterul sau de exceptie de la regula sesizarii (petitum) ce functioneaza in aceasta materie. Daca in faza de urmarire penala, indiferent ca ne raportam la momentul initial al luarii arestarii preventive, sau la un moment ulterior din evolutia acestei masuri (cand se schimba sau inceteaza temeiurile initiale care au determinat luarea masurii), si indiferent ca legea permite posibilitatea ca decizia in acest sens sa poata fi luata si din oficiu, organul judiciar competent sa decida in aceasta materie, respectiv judecatorul, trebuie sesizat prealabil de catre procuror printr-o propunere sau cerere. In faza de judecata, mentinerea arestarii preventive in cazul in care subzista temerile ce au stat la baza luarii masurii sau revocarea masurii, in cazul in care acestea au incetat, presupune o activitate judiciara ce se exercita din oficiu, fara a mai fi nevoie de o sesizare prealabila in acest sens.

Chiar daca mentinerea arestarii preventive este o activitate exercitabila si din oficiu, aceasta nu presupune nici decizie arbitrara nici discretionalitate nelimitata, ci trebuie circumscrisa unui parametru obiectiv, realizat prin evaluarea gravitatii faptei comise si unui parametru subiectiv, realizat prin evaluarea periculozitatii inculpatului. Mentinerea arestarii preventive, in faza de judecata, este o masura care nu se materializeaza in mod direct intr-o durata expres stabilita si anuntata, ca in cazul prelungirii arestarii preventive, in care atat punctul de plecare (dies a quo) cat si punctul final (dies ad quem) sunt expres stabilite prin decizia judecatorului.

Indiferent de modul in care apreciem durata mentinerii starii de arest, in faza de judecata, aceasta se circumscrie limitelor generale fixate in art. 140 C. proc. pen., limite a caror depasire conduce la incetarea de drept a masurii: atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta durata arestarii a atins jumatatea maximului special prevazut de lege pentru infractiunea ce face obiectul invinuirii, precum si in alte cazuri prevazute de lege. In ceea ce priveste mentinerea arestarii preventive in faza de judecata, din economia dispozitiilor legale, reiese ca aceasta poate imbraca doua forme.

Astfel cu privire la mentinerea arestarii preventive se pronunta instanta la primirea si inregistrarea dosarului, in cauzele in care inculpatul este trimis in judecata in stare de arest si, in principal, in cursul judecarii cauzei penale, instanta legal sesizata in acest sens. Cand instanta constata ca temeiurile care au determinat arestarea impun in continuare privarea de libertate, sau ca exista temeiuri noi care justifica privarea de libertate, instanta mentine, prin incheiere motivata, arestarea preventiva. Prelungirea in timp a starii de arest in cursul judecatii, prin mentinerea acestei masuri, este consecinta unei autosesizari sau obligatii procesuale instituite in acest sens, ce intervine in momente diferite ale activitatii judiciare.

Activitatea de verificare a legalitatii si temeiniciei arestarii preventive, desi pastreaza natura juridica a unei activitati procesuale cu caracter adiacent, este efectuata de acelasi organ care desfasoara si activitatea principala (de rezolvare a cauzei in prima instanta, in apel sau recurs) si potrivit aceleiasi proceduri comune, contradictorii si publice.

Institutia verificarii legalitatii si temeiniciei arestarii preventive, in cursul judecatii, nou intervenita in sistemul procesual roman, reprezinta o transpunere pe plan national a garantiilor procesuale care asigura evitarea arbitrarului in materia privarii de libertate, asa cum au fost ele surprinse in jurisprudenta Curtii.

Atat activitatea de rezolvare a propunerii de prelungire a arestarii preventive cat si activitatea in urma careia se decide sau nu mentinerea arestarii preventive, ca activitati judiciare adiacente activitatii principale, intrucat nu privesc elementele de fond ale raportului juridic de conflict, (existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si eventuala vinovatie a acesteia), se circumscriu in ceea ce priveste competentele instantelor judecatoresti stabilite prin Legea nr. 304/2004, activitatii de solutionare si nu celei de judecata.

Ultimul capitol al lucrarii de doctorat intitulat "Perspective ale viitorului cadru legislativ din materia arestarii preventive. Elemente de drept comparat" este structurat pe trei sectiuni in continutul carora sunt evidentiate aspecte privind modificarile legislative anuntate in Proiectul noului Cod de Procedura Penala roman, reglementarea arestarii preventive in sistemul italian si francez de drept si noile coordonate ale reglementarii institutiei masurilor de preventie trasate de Asociatia Internationala de Drept Penal.

In expunerea de motive a proiectului Codului de Procedura Penala (forma trimisa parlamentului) este ilustrat contextul social si juridic actual ce a determinat necesitatea adoptarii acestui act normativ. Realitatile vietii juridice actuale au relevat lipsa de celeritate a desfasurarii proceselor penale in general, neincrederea justitiabililor in actul de justitie si costurile sociale si umane semnificative, traduse in consumul ridicat de resurse de timp si financiare.

Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neincredere in eficienta actului de justitie penala. In considerarea deficientelor cu care se confrunta sistemul procedural penal, a aparut necesitatea gandirii unui sistem modern, care sa raspunda imperativelor crearii unei justitii adaptate asteptarilor sociale, precum si cresterii calitatii acestui serviciu public. Proiectul noului Cod de procedura penala are drept scop esential crearea unui cadru legislativ modern in materie procesual penala, care sa raspunda pe deplin imperativelor functionarii unei justitii moderne, adaptate asteptarilor sociale, precum si necesitatii cresterii calitatii acestui serviciu public.

Pentru inceput se impune a fi reliefata observatia privitoare la modelul de inspiratie a viitoarei legislatii procesuale penale. In acest sens, redactorii proiectului de Cod au abandonat traditionala  abordare a procesului de normare romanesc, acordand, din punct de vedere a modelului de inspiratie, preferinta sistemului italian in defavoarea celui francez. Modelul italian a fost preferat ca sursa de inspiratie in mod evident in materia libertatii individuale. Astfel, ca noutate absoluta pentru legislatia procesual penala romaneasca, se propune reglementarea unei noi masuri preventive, respectiv arestul la domiciliu, dupa modelul Codului de procedura penala italian, urmarindu-se, prin introducerea acestei institutii, largirea posibilitatilor de individualizare a masurilor preventive, in raport cu principiile anterior mentionate.

Pentru a asigura respectarea caracterului eminamente preventiv al arestarii dispuse in cursul unui proces penal in desfasurare, proiectul, inspirandu-se din Codul de procedura penala italian, propune instituirea unor termene maxime ale arestarii preventive si pentru faza de judecata. In acord cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, se realizeaza reglementarea explicita a principiului proportionalitatii oricarei masuri preventive cu gravitatea acuzatiei aduse unei persoane, precum si a principiului necesitatii unei astfel de masuri pentru realizarea scopului legitim urmarit prin dispunerea sa.

In privinta arestarii preventive, este prevazut, la nivel de principiu, caracterul sau exceptional si, totodata, caracterul subsidiar al acesteia in raport cu celelalte masuri preventive neprivative de libertate. Astfel, arestarea preventiva poate fi dispusa numai daca luarea unei alte masuri preventive nu este suficienta pentru realizarea scopului legitim urmarit. Urmand jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si modelul Codurilor de procedura penala din tarile membre ale Uniunii Europene, proiectul isi propune reformularea cazurilor in care se poate dispune arestarea preventiva a unei persoane.

Astfel, sunt recunoscute, drept cazuri generale in care se poate dispune privarea de libertate, situatiile in care exista pericol de sustragere, pericol de influentare a anchetei penale si pericol de comitere a unei alte infractiuni. In cazul infractiunilor grave proiectul propune si un caz special de arestare preventiva, respectiv cel al existentei unui pericol concret pentru ordinea publica.

S-a prevazut prezenta obligatorie a inculpatului numai la solutionarea cererii de inlocuire a masurii preventive cu o masura preventiva mai grea. In privinta minorilor se propune, ca regula generala, posibilitatea privarii preventive de libertate a acestora numai daca efectele unei astfel de masuri asupra personalitatii si dezvoltarii lor nu ar fi disproportionate fata de scopul legitim urmarit prin luarea masurii.

Nicio masura preventiva nu poate fi dispusa, confirmata, prelungita sau mentinuta daca exista o cauza care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale.

Orice masura preventiva trebuie sa fie proportionala cu gravitatea acuzatiei aduse persoanei fata de care este luata si necesara pentru realizarea scopului urmarit prin dispunerea acesteia. Masurile preventive sunt retinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cautiune, arestul la domiciliu, arestarea preventiva. Organul de cercetare penala si procurorul dispun asupra masurilor preventive prin ordonanta motivata, iar instanta de judecata se pronunta asupra masurilor preventive prin incheiere motivata.

Ca o transpunere la nivel național a Cerințelor Curții Europene referitoare la eliminarea arbitrarului in materia privarii de libertate, noul cadru legislativ menține obligația verificarii legalitatii si temeiniciei masurilor preventive in procedura de camera preliminara. Cand constata ca temeiurile care au determinat luarea masurii se mentin sau exista temeiuri noi care justifica o masura preventiva, judecatorul de camera preliminara dispune prin incheiere mentinerea masurii preventive fata de inculpat.

Cand constata ca au fost incalcate dispozitiile legale care reglementeaza conditiile de luare a masurii preventive sau ca au incetat temeiurile care au determinat luarea acesteia si nu exista temeiuri noi care sa o justifice, judecatorul de camera preliminara dispune prin incheiere revocarea masurii si, dupa caz, punerea in libertate a inculpatului, daca nu este arestat in alta cauza. De asemenea, legiuitorul menține, in sarcina instanței de judecata, și a obligației verificarii legalitatii si temeiniciei masurilor preventive in cursul judecatii; aceasta se realizeaza in doua modalitați, fie la inregistrarea dosarului, fie periodic pe parcursul judecații.

Cu caracter de noutate absoluta in peisajul masurilor preventive privative de libertate, este reglementata instituția arestului la domiciliu, de inspirație italiana. Aceasta presupune o privare de libertate cu caracter special intrucat persoana ce face obiectul masurii are libertatea afectata la un anumit spațiu, dar in interiorul acestui spațiu el se manifesta liber, fara restricții precum in penitenciar.

In acest sens, arestul la domiciliu se dispune de catre judecatorul de drepturi si libertati, de catre judecatorul de camera preliminara sau de catre instanta de judecata, daca sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 223 si luarea acestei masuri este suficienta pentru realizarea unuia dintre scopurile prevazut in art. 201 alin.1.

Aprecierea indeplinirii conditiilor prevazute in alin. 1 se face tinandu-se seama de scopul masurii, gradul de pericol al infractiunii, de sanatatea, varsta, situatia familiala si alte imprejurari privind persoana fata de care se ia masura. Masura nu poate fi dispusa cu privire la inculpatul fata de care exista suspiciunea rezonabila ca a savarsit o infractiune asupra unui membru de familie si cu privire la inculpatul care a fost condamnat definitiv anterior pentru infractiunea de evadare, afara de cazul cand pentru aceasta condamnare a intervenit reabilitarea ori s-a implinit termenul de reabilitare.

Judecatorul de drepturi si libertati care respinge propunerea de arestare preventiva a inculpatului poate dispune, prin aceeasi incheiere, luarea masurii arestului la domiciliu al acestuia, daca sunt intrunite conditiile prevazute de lege.

In faza de camera preliminara sau in faza de judecata, judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata in fata careia se afla cauza poate dispune, prin incheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivata a procurorului sau din oficiu. Masura arestului la domiciliu consta in obligatia impusa inculpatului, pe o perioada determinata, de a nu parasi imobilul unde locuieste in mod statornic, fara permisiunea organului judiciar care a dispus masura sau in fata caruia se afla cauza si de a se supune unor restrictii stabilite de acesta.

In considerarea rolului pe care Asociatia Internationala de Drept Penal il are in domeniul stiintelor penale si mai ales in subdomeniul ce priveste activitatea de codificare a legilor cu caracter penal, consideram utila prezentarea unor linii directoare, unor viitoare coordonate legislative pe care aceasta asociatie stiintifica le propune a fi avute in vedere de sistemele nationale ale statelor membre. Proiectul de rezolutie pentru cel de-al XVIII-lea Congres International de Drept Penal contin importante constatari si propuneri ce pot fi utilizate pe viitor in procesul legislativ de natura penala.

In legatura cu Procedura penala, masurile speciale si standardele fixate in materia drepturilor omului, Congresul recomanda ca atunci cand aplica legislatia legata de criminalitatea grava, statele trebuie sa respecte drepturile omului, prioritatea dreptului atunci cand aceasta este aplicabila si a dreptului international umanitar si niciodata sa nu actioneze in sensul violarii nici a normelor imperative de drept international (ius cogens), nici a dreptului international umanitar.

Statele trebuie sa accepte competenta jurisdictiilor internationale si regionale in materia drepturilor omului. Standardele internationale in materia de drepturi ale omului trebuie sa primeasca o valorificare echivalenta, la nivel minim constitutional in ordinea juridica interna. Aceste norme pot fi invocate in justitie ca drepturi individuale.

Represiunea infractiunilor grave trebuie sa reprezinte o forma fundamentala a sistemului judiciar penal ce nu trebuie inlocuit prin masuri cu caracter administrativ.

Toate situatiile exceptionale, de urgenta, trebuie prevazute la nivel legislativ ca urmare a deciziei Parlamentului si supuse unui control exercitat de un Tribunal independent, impartial si compus in mod legal. In caz de situatie de urgenta, statele pot deroga de la principiile generale, comune ale procedurii penale sau de la standardele internationale in materie de drepturi ale omului, derogarile respectand principiul proportionalitatii.

Orice jurisdictie cu caracter de exceptie trebuie sa fie independenta si impartiala si sa aplice regulile de procedura cu respectarea integrala a drepturilor apararii si, in principiu, dreptul la o audiere publica, intr-o asemenea maniera incat dreptul la un proces echitabil sa fie garantat in orice situatie.