Notiunea de persoana juridica

Notiunea de persoana juridica

Aparitia persoanelor juridice, cunoscute si sub denu­mirea de persoane morale, a fost impusa de necesitatea unirii eforturilor mai multor persoane fizice pentru realizarea unui scop comun.   

Cunoscut fiind principiul conform caruia nu poate exista un patrimoniu fara titular ar fi fost imposibili afectarea de catre asociati a unor parti din patrimoniile proprii pentru realizarea scopului comun propus. Bunurile respective ar fi urmat sa ramana in patrimoniile proprii ale fiecaruia dintre asociati, continuand sa constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari si sa fie transmise la deces mostenitorilor.

A aparat astfel necesitatea recunoasterii calitatii de subiect de drept a asocierii de persoane fizice, inzestrata cu o vointa proprie, care sa fie titularul unui patrimoniu pro­priu, distinct de cel al membrilor si care serveste realizarii unui scop comun. Persoana juridica raspunde acestor deziderate.

Termenul persoana juridica este utilizat ca atare in acte normative care acopera aria unor ramuri de drept privat si de drept public. Retinem, dintre cele semnificative pentru dreptul civil. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juri­dice si Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii.

Totusi, nicio dispozitie legala nu precizeaza continutul notiunii, doctrina avansand mai multe definitii.

Profesorul Gh. Beleiu defineste persoana juridica, ca fiind "un subiectul colectiv de drept, adica un colectiv de oameni care intrunind condi­tiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligatii civile'[1].

La randul sau profesorul Eugen Chelaru a elaborat urmatoarea definitie "persoana juridica este subiectul colectiv de drept civil, care are o organizare de sine statatoare, un patri­moniu propriu si un scop determinat, in acord cu interesul obstesc."[2]

Potrivit profesorilor Calina Jugastru si Ovidiu Ungureanu, intelegerea corecta a acestor definitii necesita necesita urmatarele precizari[3]:

a.  Termenul persoana juridica nu este specific dreptului civil, cu toate ca sorgintea expresiei se afla in dreptul civil, care a imprumutat-o si altor ramuri de drept (procesual civil, muncii, administrativ, financiar etc.).

b.  De regula, persoana juridica este un colectiv de oameni care intruneste conditiile legale pentru a fi titular de drepturi si obligatii civile. Nu intotdeauna este in discutie o colectivitate, deoarece legea recunoaste calitatea de persoana juridica si entitatilor in care se regaseste o singura persoana fizica. De exemplu. Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 aprobata prin lege, defineste fundatia ca fiind "subiectul de drept infiintat de una (s.n.) sau mai multe persoane []' - art. 15 alin. (1), iar legislatia comerciala reglementeaza regimul juridic al societatii cu asociat unic [art 5 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificata].

c.    Este necesar a diferentia persoana juridica, subiect de drept civil de per­soanele fizice care o compun. Persoana juridica este distincta de indivizii care o alcatuiesc, dupa cum ansamblul drepturilor si obligatiilor sale patrimoniale este distinct de patrimoniile membrilor sai.

d.  Intrunirea cumulativa a celor trei cerinte legale - organizare, patrimoniu, scop - permite persoanei juridice sa participe, in nume propriu, la circuitul civil, mamfestandu-si vointa si angajandu-si raspunderea pentru actele juridice pe care le incheie si pentru faptele juridice pe care le savarseste.

e.    Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului stabilit prin lege, act de infiintare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954). Orice act juridic contrar scopului este lovit de nulitate. Se consacra astfel, in termeni generali, specialitatea capacitatii de folosinta. Din formularea textului legal este neindoielnica intentia legiuitorului de a limita continutul capacitatii de folosinta a persoanelor juridice si pentru asumarea de obligatii, cu precizarea necesara ca limitarea nu acopera si sfera raspunderii civile delictuale.

Fara indoiala, continutul notiunii persoana juridica nu se suprapune cu notiunea de personalitate juridica. Termenul personalitate, revendicat de mai multe stiinte (psihologia, sociologia, antropologia s.a.) este definit cu accente, in functie de unghiul de vedere al disciplinei respective. Adesea, sensul este strict si delimitativ - personalitate stiintifica, culturala, politica, invocandu-se astfel individul caracterizat prin "capacitati si realizari iesite din comun'[4].

In schimb, entitatea dotata cu patrimoniu propriu, organizata pentru atinge­rea anumitor obiective beneficiaza de personalitate juridica numai din momen­tul indeplinirii cerintelor legale. Dobandirea personalitatii juridice marcheaza recunoasterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din aceasta perspectiva, ca dobandirea personalitatii juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezinta note specifice in raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibila integrarea subiectelor colective de drept in circuitul juridic[5].

§.2. Sediul materiei

Ca reglementare-cadru, Codul civil roman contine referiri directe (art. 817) sau indirecte (art. 559, art. 1753 pct. 3) la persoanele juridice. Decretul nr. 31/1954 si Decretul nr. 32/1954 privitoare la persoanele fizice si persoanele juridice. Iar dintre normele speciale care detaliaza regimul juridic specific diferitelor categorii de persoane juridice :

Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate;

Legea nr. 14/2003 cu privire la partidele politice;

Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii,

aprobata prin Legea nr. 246/2005, care abroga expres Ordonanta Guvernului nr. 37/2003 de modificare a Ordonantei Guvernului nr. 26/2000;