Consideratii generale asupra probelor

CONSIDERATII GENERALE ASUPRA PROBELOR

1. Definitia probelor

In literatura juridica si in practica juridica, notiunea de proba este folosita cu mai multe sensuri.

Intr-un prim sens, prin proba se intelege actiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau imprejurarilor care au dat nastere conflictului dintre partile in litigiu; privita din acest sens, notiunea de proba este legata de ideea de sarcina a probei.

Intr-un al doilea sens, prin proba se intelege mijlocul prin care, in cauzele supuse judecatii, se poate ajunge la stabilirea adevarului; in acest sens, notiunea de proba se refera la mijloacele de probatiune judiciara admise de lege: inscrisurile, depozitiile martorilor, marturisirea uneia dintre parti, cercetarea la fata locului.

Intr-un al treilea sens, prin notiunea de proba se intelege rezultatul actiunii de probatiune judiciara; din acest punct de vedere se spune ca proba este completa sau incompleta, convingatoare sau neconvingatoare.

In mod obisnuit, notiunea de proba e folosita in cel de-al doilea sens, adica in intelesul de mijloace de probatiune judiciara.[1]

In literatura juridica se mai vorbeste si de un alt inteles al notiunii de proba, si anume acela de fapt probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de proba, este utilizat, la randul sau, pentru a stabili existenta sau neexistenta unui alt fapt material, determinant in solutionarea pricinii.  Din acest punct de vedere, faptele se impart in:

Fapte principale( facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecatii si care trebuie dovedite;

 Fapte probatorii( facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea exiistentei sau inexistentei raportului litigios.

Avand de rezolvat un conflict intre doua parti cu interese contrarii, instanta de judecata trebuie sa cunoasca adevaratele raporturi dintre parti, drepturile si obligatiile acestora, precum si sa stabileasca faptele si imprejurarile care au dat nastere conflictului.

Afirmatiile, recunoasterile sau negarile partilor au, in cadrul unui proces civil, importanta lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intima a judecatorului asupra fondului cauzei, pentru ca fiecare parte litiganta afirma, recunoaste sau neaga ceea ce-i convine  pentru a-si aduce castig de cauza.

De aceea, stabilirea adevarului si justa solutionare a fiecarei cauze civile nu se poate face decat pe baza de probe.

Daca judecatorul cunoaste sau se presupune ca ar cunoaste legea,  el este insa  strain de adevaratele raporturi dintre parti. Probele sunt mijloacele cu ajutorul carora se poate ajunge la stabilirea existentei sau neexistentei actelor si faptelor de care depinde recunoasterea drepturilor sau intereselor ce formeaza obiectul neintelegerii dintre partile aflate in litigiu.

 Importanta probelor in cadrul procesului civil se releva si cu ocazia controlului judiciar. Numai daca se sprijina pe dovezi intemeiate si apreciate ca atare, hotararile pronuntate de instantele inferioare vor rezista controlului exercitat de instantele ierarhic superioare; in caz contrar hotararile in care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justa sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fara a avea dovezi suficiente, in urma administrarii de noi probe in apel, pot fi desfiintate.

Daca solutia data in cauza este rezultatul unei greseli grave de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate, sau rezultatul omisiuni instantei de a se pronunta asupra unei dovezi administrate, care este hotaratoare pentru dezlegarea pricinii, in recurs, asemenea hotarari pot fi casate.

Obiectul si sarcina probei

Obiectul probei

Prin obiect al probei se intelege ansamblul actelor si faptelor ce urmeaza a fi stabilite intr-o anumita cauza pentru ca aceasta sa poata fi just solutionata.

Obiect al probatiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificatia judiciara din care se poate deduce nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Din principiul ca in fata instantei trebuie dovedite numai faptele si imprejurarile care au dat nastere litigiului dintre parti, rezulta ca normele de drept nu pot constitui obiect al probatiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este in sarcina judecatorului care cunoaste sau este presupus ar cunoaste legea.

Partile au dreptul sa indice, sa discute sau sa interpreteze legea, insa prin acestea ele nu fac act de probatiune judiciara, ci participa numai la pregatirea materialului pe baza caruia judecatorul isi va indeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept in cazul supus judecatii.

De aici trebuie retinut faptul ca normele de drept se invoca si se interpreteaza dar nu se probeaza.

Numai in mod exceptional cand in fata unei instante judecatoresti se invoca existenta si se cere aplicarea unei legi straine, partea care cere acest lucru trebuie sa faca dovada existentei si cuprinsul acestei legi.[2]

In procesul civil, faptele care trebuie sa fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizeaza cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vatamarea corporala; distrugerea unei cladiri, ranirea unui animal; sau cauzarea unui prejudiciu ca rezultat a unei inundatii, cutremur, furtuna.

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinta, vointa de a vatama, etc.

In ceea ce priveste obiectul probatiunii judiciare se face deosebirea intre faptele pozitive si cele negative.

In ceea ce priveste faptele negative se sustine ca nu ar putea forma obiect al probatiunii judiciare, pentru ca proba negativa este imposibila. Dar aceasta sustinere nu este exacta. Faptele negative pot si trebuie sa fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, ca o anumita persoana, intr-o anumita zi si la o anumita ora, nu se afla intr-un anumit loc, deoarece se gasea intr-altul. In unele cazuri, insasi legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul disparitiei unei persoane, unde se cere a se face dovada ca timp de un an de la data ultimelor stiri acea persoana nu a mai dat nici un semn de viata ( art.16 din Decretul 31/1954).

Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul ca sunt negative, ci pentru ca sunt nedefinite si probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfarsite de fapte pozitive, ceea ce este practic  imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi ca o anumita persoana n-a fost niciodata intr-o anumita localitate, pentru ca ar trebui sa se dovedeasca zi cu zi, ca acea persoana s-a aflat intr-o alta localitate.

Acelasi lucru este valabil si pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere si nu se poate face dovada ca o anumita persoana si-a trait viata intr-un anumit oras pe care nu l-a parasit niciodata.

Sarcina probei

Conform Codului Civil, in privinta sarcinii probei, acesta dispune ca: " cel ce face o propunere in fata judecatii trebuie sa o dovedeasca".

Pentru ca in procesul civil ambele parti fac afirmatii in vederea dovedirii sau apararii drepturilor si intereselor lor, rezulta ca sarcina probelor este obligatorie atat pentru reclamant cat si pentru parat.

In materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decat cea a paratului. Daca reclamantul nu-si dovedeste afirmatiile, i se va respinge actiunea ca fiind neintemeiata, pentru ca ceea ce nu s-a dovedit este considerat ca nu exista. Daca reclamantul nu si-a dovedit nici una din afirmatiile sale, paratul se poate situa numai pe pozitia negarii, fara a fi tinut sa dovedeasca ceva. De exemplu, atat timp cat reclamantul sustine ca l-a imprumutat pe parat cu o suma de bani, dar nu a facut dovada afirmatiilor sale, paratul poate nega existenta creantei. Daca reclamantul a facut dovada imprumutului, paratul este obligat sa iasa din activitatea negarii si sa se apere sau sa-si dovedeasca afirmatiile facute.

De retinut este faptul ca sarcina probei revine mai intai reclamantului si dupa ce acesta si-a dovedit afirmatiile sau l-a determinat pe parat sa faca unele afirmatii, sarcina probei revine si paratului.

La randul sau, reclamantul poate combate apararile sau afirmatiile paratului, facand noi afirmatii pe care este obligat a le dovedi.

In concluzie, sarcina probei se imparte intre reclamant si parat, si trece de la unul la altul, in functie de atitudinea adoptata.

Exceptii de la regula sarcinii probei

De la regula  potrivit careia partea care a facut o afirmatie in fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, exista unele exceptii:

a)Cand legea scuteste complet pe una din parti de sarcina probei. Acest caz se refera la scutirea de proba a partii care invoca in favoarea sa o prezumptie legala relativa. Articolul 1202 C.Civ. prevede: " Prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea careia a fost facuta". Deci beneficiarul unei prezumtii legale relative este in mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi pozitia lui in proces. Daca partea potrivnica vrea sa stabileasca prezumtia stabilita de lege este obligata sa administreze proba contrarie.

b) Cand legea trece sarcina probei pe seama partii care nu a facut nici o afirmatie. Acest caz se refera la proba in cadrul actiunii in contestarea recunoasterii paternitatii precum si la situatia litigiilor de munca. Articolul 58 al(2) C.fam. prevede: "daca recunoasterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai".

3. Reguli generale in legatura cu admisibilitatea, administratrea si aprecierea probelor

Toate operatiunile pe care le implica probatiunea judiciara se desfasoara dupa anumite reguli stabilite de lege.

Atunci cand vorbim de reguli generale si comune privind admisibilitatea, administrarea si aprecierea probelor avem in vedere regulile aplicabile tuturor probelor. Termenul "comun" este sinonim cu termenul "general" atat in vorbirea curenta, cat si din punct de vedere juridic si inseamna "ceea ce este comun tuturor sau marii majoritati ori care apartine mai multora sau tuturor'. De aici rezulta ca avem si reguli speciale, aplicabile fiecarui mijloc de proba in parte si pe care le vom analiza cu ocazia studierii admisibilitatii, administrarii si aprecierii diferitelor mijloace de proba.

1. Reguli generale si comune privind admisibilitatea probelor

Dovezile nu pot fi folosite in dezlegarea pricinii decat daca indeplinesc cumulativ anumite conditii, care nu sunt reglementate ca atare, ci rezulta din interpretarea dispozitiilor privind probele.

In literatura juridica veche[3] se retineau urmatoarele conditii de admisibilitate a probelor:

faptele ce trebuie dovedite sa fie contestabile si contestate de partea
adversa, adica tagaduite, caci de ce sa mai dovedesti un fapt deja marturisit sau recunoscut;

faptele a caror existenta trebuie dovedita sa nu fie socotite de lege ca adevarate, deoarece proba acestora este inutila;

proba sa nu fie oprita de lege;

proba sa fie verosimila;

proba sa fie pertinenta;

proba sa fie concludenta.

Primele doua conditii, retinute de autorii sus-citati, consideram ca se refera la faptele ce trebuie dovedite, ca obiect al probei, si nu la proba, in inteles de mijloc de dovada, iar cu privire la acestea ne-am referit cand am tratat obiectul probei.

In doctrina recenta, sunt retinute urmatoarele conditii generale de admisibilitate a probelor:

proba sa fie legala sau proba sa nu fie oprita de lege;

proba sa fie verosimila;

proba sa fie pertinenta;

proba sa fie concludenta[4].

1) Prima conditie - proba sa nu fie oprita de lege - se pune atat din punctul de vedere al dreptului material, cat si din punctul de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de proba, fie in dovedirea unor imprejurari contrare legii.

Nici o proba nu poate fi incuviintata de catre instanta daca nu este admisa de lege. De exemplu, nu este admisa proba impotriva prezumtiei de interpunere de persoane, in temeiul careia legea declara nule dispozitiile facute prin persoane interpuse, in favoarea unor incapabili de a primi cu titlu gratuit[5] (art.812 C.civ.); potrivit art.1191 C.civ. este inadmisibila proba cu martori, pentru dovedirea actelor juridice al caror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, in afara exceptiilor prevazute de lege (art.1191 alin.3 C.civ.): daca nu exista un inceput de dovada scrisa, daca nu exista imposibilitatea preconstituirii unui inscris sau imposibilitatea conservarii unui inscris. De asemenea, impotriva constatarilor personale ale agentului instrumentator al unui act autentic nu se poate face dovada decat prin procedura speciala a inscrierii in fals.

O alta situatie este aceea in care legea nu ingaduie actiunea in justitie pentru valorificarea unui drept si, ca urmare, nu se poate face nici dovada dreptului respectiv, deoarece s-a nascut altul contrar, in favoarea altei persoane prin prescriptia achizitiva sau uzucapiune ori in cazul prescriptiei extinctive, cand titularul dreptului nu-l mai poate valorifica prin justitie.

Sub aspect procesual, de exemplu, art. 189 aiin.1 pct. 3 si 4 C.proc.civ. inter­zice ascultarea ca martori a celor condamnati pentru marturie mincinoasa si a interzisilor. De asemenea, potrivit alin.1 pct.1 si 2 al aceluiasi articol nu pot fi ascultati ca martori rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv, sotul, chiar despartit. Tot astfel, art.612 alin.6 C.proc.civ. instituie interdictia folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort, insa interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea motivelor de divort.

In jurisprudenta s-a decis ca relatia telefonica solicitata si obtinuta de instanta nu poate constitui o proba legala, atata vreme cat ea nu s-a materializat intr-un inscris emanat de la institutia careia i s-a cerut relatia si deci nu poate fi cenzurata in cadrul verificarii hotararii care s-a bazat pe o atare comunicare telefonica,

Principiul rolului activ obliga instanta sa nu incuviinteze o proba inadmisibila, prevenind astfel desfiintarea hotararii pe calea apelului sau, dupa caz, a recursului, daca norma juridica referitoare la inadmisibilitatea unui mijloc de proba are caracter de ordine publica, in practica judiciara s-a decis ca in cazul unei aparari gresite ar fi admisibila revizuirea.

In literatura de specialitate, pe drept cuvant se sustine ca in cazul unei aparari incomplete sau gresite nu este admisibila cererea de revizuire, opinie la care subscriem, intrucat instanta, in baza rolului activ si pentru a respecta principiul contradictorialitatii, trebuie sa puna in discutia partilor orice masura dispusa prin incheiere, pentru a se gasi in cunostinta de cauza si pentru a se putea exercita controlul judiciar. Revizuirea ar fi admisibila, asa cum rezulta si din formularea articolului 322 pct.6 C.proc.civ., numai in cazul unei lipse totale de aparare, indiferent de cauza care a dus la aceasta situatie, precum si in cazul unei aparari cu viclenie.

2) Proba sa fie verosimila, adica sa nu contrazica legile naturii, sa nu tinda la dovedirea unor fapte imposibile.

Verosimilitatea inseamna ca faptele sa fie cu putinta. "Posibilitatea asigura probabilitatea. Posibilul in matematica duce la certitudine, insa posibilul in domeniul fizic este nesigur, in campul posibilului de ordin fizic judecatorul trebuie sa fie cu multa bagare de seama: ceea ce este imposibil pentru omul de rand poate sa fie posibil pentru omul de stiinta, ceea ce nu este posibil astazi poate fi posibil maine, stiinta cu descoperirile ei fiind mereu in progres. Dovezile nu se pot intemeia pe minuni, dar minunea de astazi poate deveni maine adevar'.

Aceasta conditie nu este tratata de unii autori[6], iar altii o contesta.

Instanta trebuie sa cerceteze in concret problema verosimilitatii probei, examinand cu atentie faptele ce se tind a fi probate si concordanta lor cu legile naturii.

Intr-o speta[7] s-a decis, in mod corect si legal, asa cum reiese si din dispo­zitiile aii. 1197 C.civ. ca " un act nu poate fi considerat ca inceput de dovada scrisa decat cand el face verosimil faptul alegat si din natura acestei conditiuni rezulta ca ea este lasata la aprecierea judecatorilor, fiind o chestiune de fapt, ramanand astfel ca dansii, odata stabilita existenta unui asemenea act, sa aprecieze forta probanta a lui si sa-si formeze convingerea, din combinatiunea continutului sau cu celelalte imprejurari ale cauzei'.

Judecatorul fondului este suveran in aprecierea sa, cum ca raspunsurile date de una din parti la interogatoriul ce i s-a facut, poate sa faca verosimil faptul alegat de cealalta parte si, privind aceasta ca un inceput de dovada scrisa, sa admita proba cu martori, inscrisul poate fi folosit ca un inceput de dovada, dar sub conditia sa contina cel putin o marturisire care sa faca pretentia, daca nu e dovedita, cel putin verosimila sau probabila.

Instanta trebuie sa aprecieze verosimilitatea probei in raport cu datele stiintifice existente in momentul administrarii probei, caci in timp o proba desi initial neverosimila poate face ulterior credibil faptul pretins. O dovada elocventa in acest sens este cucerirea de catre om a spatiului extraterestru, fapt care in trecut era neverosimil.

De asemenea, inregistrarea de catre un sot a convorbirilor telefonice ale sotiei parate pe benzi magnetice si folosirea transcrierii convorbirilor sunt admisibile ca proba in procesul de divort, fiind o proba legala si verosimila, in trecut aceasta proba nu era posibila, in masura in care s-ar contesta continutul inscrisului in care au fost consemnate se va proceda la expertiza vocografica ( a vocii si vorbirii), precum si la dovada autenticitatii probei.

3) Proba sa fie pertinenta

Este admisibila proba unui fapt numai in masura in care are legatura directa sau macar indirecta cu obiectul pretentiilor sau apararile partilor si poate influenta intr-un fel sau altul solutia litigiului in care este invocata.

Orice fapt care nu are legatura cu obiectul procesului si care, deci, nu ar fi susceptibil in principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probatiunii judiciare. Altfel, operatia administrarii probelor ar fi inutila si ar tergiversa procesele, ducand la cheltuieli mari si la pierdere de timp. Pertinenta probei implica si utilitatea ei, adica faptul verificat prin probatiune trebuie sa fie persuasiv, de natura sa conduca pe judecator la o anumita convingere.

Pertinenta presupune: verificarea admisibilitatii juridice a probei, a legalitatii si a utilitatii ei. In acest sens, art.129 alin.5 C.proc.civ. prevede ca judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc.

De asemenea, pertinenta presupune si verificarea relatiei existente intre pretentiile formulate si faptul susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin si conex. Aceasta rezulta si din dispozitiilor Codului de procedura civila[8].

In cazul in care instanta constata ca proba nu este pertinenta o va respinge ca fiind inutila, ca neavand legatura cu procesul.

Se sustine de majoritatea autorilor ca pertinenta intra in continutul concludentei, deoarece o dovada nu poate fi concludenta daca n-are legatura cu procesul.

4) Deci, ultima conditie de admisibilitate a probei retinuta in doctrina juridica este concludenta probei.

Proba este concludenta atunci cand poarta asupra unor imprejurari care sunt de natura sa duca la rezolvarea, solutionarea cauzei respective.

Aceasta conditie rezulta si din dispozitiile art. 167 alin.1 si art.137 alin.2 C.proc.civ. Astfel, potrivit art. 167 alin.1 dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa duca la dezlegarea pricinii, insa teza finala a textului permite instantei sa incuviinteze probe, fara a mai examina concludenta, daca este primejdie ca ele sa se piarda prin intarziere. De asemenea, art.137 alin.2 se refera la dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii. De exemplu, un pretins legatar n-ar putea sa ceara a dovedi existenta unui legat verbal, deoarece testamentele nuncupative, admise alta data prin Codul Calimach, nu mai sunt admise astazi si proba nu ar duce la rezolvarea cauzei. Mai mult, aceasta este si prohibita de lege. in dreptul nostru, testamentul nuncupativ nu produce efectele juridice ale unui testament valabil, indiferent de numarul martorilor .

In jurisprudenta[9] s-a decis ca ori de cate ori se solicita o proba sau instanta considera ca este cazul sa ordone o proba din oficiu, ea este obligata sa verifice problema concludentei probei. Intr-o alta speta s-a statuat ca daca o proba ceruta in scris este admisibila si concludenta, instanta de judecata trebuie sa o admita, chiar daca partea care a solicitat-o nu se prezinta la instanta. De asemenea, problema concludentei a fost retinuta in practica judiciara si de catre alte instante. T.M.B., sectia a V - a civila si de contencios administrativ, prin decizia nr.2600 din 11 decembrie 1998 a respins recursul ca nefondat, motivand ca instanta de fond a apreciat in mod corect ca actele depuse la dosar nu constituie probe concludente in sensul existentei unor documente incheiate de organele specializate care sa stea la baza reclamatiilor formulate de partenerul extern sau a unui caz de forta majora confirmat de un organ neutru.

O proba concludenta este intotdeauna si o proba pertinenta, caci daca a dus la solutionarea cauzei inseamna ca proba a avut legatura cu acea cauza, insa nu intotdeauna o proba care este pertinenta duce la solutionarea litigiului. De exemplu, intr-o actiune in stabilirea paternitatii, sustinerea paratului in sensul ca mama copilului a intretinut, in timpul conceptiei, relatii intime si cu alti barbati, este o proba pertinenta dar nu si concludenta. Un alt exemplu, citat in majoritatea literaturii juridice, este cel referitor la actiunea ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita: proba cu martori solicitata de parat pentru a dovedi ca au fost si alti participanti este o proba pertinenta, dar nu este si concludenta, deoarece potrivit art.1003 C.civ. raspunderea este solidara si oricare dintre autorii prejudiciului poate fi actionat pentru plata intregii despagubiri. Daca paratul solicita incuviintarea unei probe pentru a dovedi culpa concurenta a victimei, proba este pertinenta si concludenta, intrucat in acest caz raspunderea este divizibila, ea se imparte intre autor si victima ajungandu-se la o diminuare a daunelor. Tot astfel, dovada ceruta de comitent ca a dat instructiuni prepusului este pertinenta, dar fata de prevederile art.1000 alin.3 C.civ. este neconcludenta, pentru ca nu-l apara de raspundere.

Reguli privind administrarea probelor

Administrarea probelor reprezinta un moment important si decisiv in cadrul procesului civil pentru pronuntarea unei hotarari temeinice si legale, intrucat cu ocazia administrarii dovezilor se prezinta elementele care vor duce la cunoasterea situatiei de fapt, pe baza careia instanta, prin apreciere si deliberare, va stabili realitatea raporturilor dintre parti si va imparti dreptatea.[11]

Sistemul nostru de drept, spre deosebire de alte sisteme de drept, nu cunoaste o faza distincta a procesului civil in cadrul careia sa se stranga probele ce vor fi administrate in prima sedinta, in procesul civil roman propunerea dovezilor are loc in etapa scrisa, asa cum se va observa si din relatarile ce urmeaza, iar incuviintarea ( care uneori se face dupa dezbateri contradictorii) si administrarea propriu-zisa se face in etapa dezbaterilor, etapa in care au aplicatiune toate principiile de baza ale procesului civil: oralitatii, publicitatii, contradictorialitatii, nemijlocirii, dreptului la aparare etc.

Spre deosebire de admisibilitatea probelor ca problema de fond, reglementata in Codul civil, administrarea probelor, ca problema de forma, este reglementata in Codul de procedura civila, titlul III, capitolul III, sectiunea a III-a, art.167 - 241.

Administrarea probelor implica in mod necesar ca acestea sa fie mai intai propuse de catre parti si apoi incuviintate de catre instanta de judecata.

1) Propunerea probelor

Potrivit art.129 alin.1 teza finala din Codul de procedura civila, partile au
obligatia " sa-si probeze pretentiile si apararile'.

De regula, propunerea probelor se face in etapa scrisa a procesului civil, etapa care are rolul de informare reciproca a partilor privind pretentiile lor, probele folosite in sustinerea pretentiilor, precum si rolul de informare a instantei privind cauza ce urmeaza a fi solutionata si dovezile pe baza carora se va pronunta.

Conform dispozitiilor legale, propunerea probelor se face prin cererea de chemare in judecata (art.112 C.proc.civ.), prin intampinare (art.115 C.proc.civ.), prin cererea reconventionala (art.119 C.proc.civ.) ori in conditiile art.132 si ale art.138 C.proc.civ. De asemenea, probele se propun prin cererea de interventie in cazurile in care se formuleaza o astfel de cerere in conditiile art.49 - 66 C.proc.civ.

Potrivit art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., reclamantul trebuie sa arate in cererea de chemare in judecata dovezile pe care se sprijina fiecare capat de cerere, iar potrivit art.115 pct.3 C.proc.civ., paratul trebuie sa arate in intampinare dovezile cu care se apara impotriva fiecarui capat din cerere. Daca paratul formuleaza cerere reconventionala, potrivit art.119 alin.2 C.proc.civ., raportat la art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., el va arata dovezile pe care isi intemeiaza pretentiile, in cazul in care se va formula o cerere de interventie, aceasta, avand natura juridica a unei cereri introductive[12], trebuie sa cuprinda elementele prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, adica intervenientul va arata si probele pe care se sprijina.

La prima zi de infatisare, instanta poate acorda reclamantului un termen pentru intregirea sau modificarea actiunii, precum si pentru a propune noi dovezi, in care caz instanta dispune amanarea cauzei si comunicarea cererii de intregire sau modificare paratului in vederea intocmirii intampinarii (art.132 C.proc.civ.), in care va arata dovezile cu care se apara fata de noile pretentii ale reclamantului. Pe de alta parte, cand se formuleaza cerere reconventionala, reclamantul poate cere un termen pentru a depune intampinare la aceasta si a propune dovezile in aparare (art.132 alin. ultim C.proc.civ.).

In cazul in care paratul, care nu este reprezentat sau asistat de avocat, nu a depus intampinare, presedintele completului ii va pune in vedere, la prima zi de infatisare, sa arate exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare, despre care se va face vorbire in incheierea de sedinta. La cerere, instanta poate acorda paratului un termen pentru pregatirea apararii si depunerea intampinarii (art.118 alin.3 C.proc.civ.). insa, asa cum se apreciaza in doctrina[13], partea finala a alin.3 al art.118 C.proc.civ. trebuie coroborata cu prevederile art.156 alin.1 C.proc.civ., care prevad ca pentru lipsa de aparare temeinic motivata instanta va putea acorda un singur termen. Daca s-ar proceda altfel s-ar nesocoti dispozitiile legale care prevad sanctiunea decaderii, iar procesele s-ar prelungi nejustificat de mult.

In situatiile expres prevazute de lege in care intampinarea nu este obligatorie, paratul poate propune probele la prima zi de infatisare. Desi intampinarea este obligatorie si in litigiile de dreptul muncii, art.287 C.mun. prevede ca angajatorul (indiferent de pozitia sa procesuala) este obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare. Pana la modificarea Codului de procedura civila, prin O.U.G. nr. 138/2000, intampinarea nefiind obligatorie , probele se puteau propune de catre parat la prima zi de infatisare.

Potrivit art.138 C.proc.civ., probele care nu au fost propuse in conditiile aratate mai sus, prevazute de art.112, 115 si 132 C.proc.civ., nu mai pot fi invocate in tot cursul instantei respective. Sanctiunea care intervine in caz de nesocotire a acestor dispozitii este decaderea partilor din dreptul de a propune probele cu care doresc sa-si dovedeasca pretentiile si apararile, insa, instanta nu poate refuza administrarea unei dovezi, propusa tardiv, daca partea adversa nu a invocat sanctiunea decaderii.

De la regula prevazuta in art.138 C.proc.civ., exista trei exceptii in care nu va opera sanctiunea decaderii, desi probele nu au fost propuse in conditiile cerute de lege. Astfel:

cand nevoia dovezii ar reiesi din dezbateri si partea nu o putea prevedea;

cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii;

cand dovada nu a fost ceruta in conditiile legii, din pricina nestiintei sau lipsei
de pregatire a partii, care nu a fost asistata sau reprezentata de avocat.

Prima exceptie se justifica pe deplin, caci proba, trebuind sa se refere la fapte pertinente si concludente, nu poate fi ceruta de la inceput cu privire la fapte si imprejurari a caror legatura cu litigiul partilor n-a aparut decat in cursul dezbaterilor. Astfel ca, instanta, va aprecia imprejurarile care indreptatesc partea de a cere noi probe, pe care nu le-a putut solicita prin cerere sau intampinare ori la prima zi de infatisare, fara a se presupune vreo vina in seama (sarcina) acesteia[14].

In situatia celei de-a doua exceptii, decaderea nu trebuie sa opereze decat in cazurile in care solicitarea dovezilor ar putea fi folosita ca un mijloc de tergiversare a solutionarii procesului. Daca proba se poate efectua chiar in sedinta in care este propusa sau daca judecata se amana oricum, pentru alte motive, nu este indicat ca proba sa fie respinsa, desi este concludenta, numai pentru motivul nepropunerii ei in termenul prevazut de lege.

Ultima exceptie, adaugata la celelalte in anul 1948 cu ocazia restructurarii Codului de procedura civila si modificata asa cum am precizat anterior, este lasata la aprecierea judecatorului si reflecta grija legiuitorului roman de a ocroti partea care nu are cunostinte juridice si care nu este asistata sau reprezentata de avocat. Consideram, insa, ca exceptia se justifica numai daca partea, care n-a propus-o din pricina nestiintei sau lipsei de pregatire, este reclamantul, deoarece paratul poate sa faca uz de dispozitiile art.118 alin.3 C.proc.civ. Astfel ca, daca s-ar aplica si aceste din urma dispozitii si dispozitiile art.138 pct.4 C.proc.civ., s-ar incalca principiul celeritatii, in procedura arbitrala, legea nu mai prevede o astfel de exceptie.

Sanctiunea decaderii este prevazuta in mod expres si in cazul incuviintarii probei prin inscrisuri propuse in conditiile de exceptie prevazute de art.138 C.proc.civ.. Astfel, art.138 alin.3 C.proc.civ. prevede ca daca judecata se amana, partea este obligata, sub sanctiunea decaderii, sa depuna, cu cel putin 5 zile inainte de termenul fixat pentru judecata, copii certificate de pe inscrisurile invocate. De asemenea, in cazul admiterii probei cu martori propuse in conditiile art.138 pct.2 si 4 C.proc.civ., lista cu numele si locuinta acestora se va depune, sub pedeapsa decaderii, in termen de 5 zile de la incuviintare.

La cele trei exceptii prezentate mai sus trebuie sa adaugam rolul activ al judecatorului, adica dreptul si in acelasi timp obligatia de a ordona din oficiu probele neadministrate de parti, pe care el le apreciaza ca fiind necesare in rezolvarea litigiului, chiar daca partile se impotrivesc (art.129 alin.5 teza finala C.proc.civ.), precum si conventia expresa a partilor. De asemenea, principiul aflarii adevarului in cauza si indatorirea judecatorilor de a starui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greseala si pentru a pronunta o hotarare temeinica si legala (art.129 alin.5 teza l C.proc.civ.), vor determina instantele sa admita probele propuse tardiv de catre parti si in alte cazuri decat cele prevazute de art.138 C.proc.civ., atunci cand partea potrivnica celei care a propus proba nu ridica exceptia decaderii la primul termen. Proba propusa tardiv va fi primita si atunci cand partea dovedeste ca a fost impiedicata dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa de a propune proba in termen (art. 103 C.proc.civ.). Instanta trebuie sa tina seama de faptul ca, oricat ar fi de important ca procesul sa se solutioneze cu celeritate, este cu mult mai important ca judecata sa se faca in mod temeinic, iar aceasta se realizeaza numai prin probe complete si concludente.

Avand in vedere indatorirea judecatorului de a afla adevarul in cauza, iar pentru indeplinirea acesteia de a ordona probe chiar si din oficiu, rezulta ca, in siste­mul nostru procesual, cererea de chemare in judecata nu poate fi respinsa ca nedovedita, ci, eventual, ca neintemeiata sau nefondata.

In situatia in care cererea reclamantului are mai multe capete si unele dintre ele nu sunt dovedite, instanta este obligata sa ceara probe suplimentare, administrandu-le chiar din oficiu, iar nu sa rezerve reclamantului dreptul la o actiune separata. De exemplu, in cazul declararii nulitatii sau anularii casatoriei, instanta este obligata sa stabileasca, prin aceeasi hotarare, buna sau reaua - credinta a sotilor la incheierea casatoriei.

Procedand astfel, se va evita judecarea unei noi actiuni si sotul interesat nu va fi nevoit ca, dupa pronuntarea hotararii prin care casatoria a fost declarata nula sau anulata, sa ceara, in cadrul unei noi actiuni, constatarea bunei sale credinte la incheierea casatoriei, pentru a putea beneficia de avantajele prevazute de lege pentru cei aflati intr-o astfel de situatie. La fel, in caz de indoiala privind cuantumul prejudiciului, acesta trebuie stabilit prin exercitarea rolului activ al instantei, chiar daca partea care ceruse expertiza fusese decazuta.

Daca probele au fost propuse in situatiile de exceptie prevazute de art.138 alin. 1 pct.2 si 4 C.proc.civ., partea adversa are dreptul la contraproba numai asupra aceluiasi aspect.

Art.167 alin.3 C.proc.civ. prevede ca dovada si dovada contrara vor fi administrate pe cat posibil in acelasi timp. Daca se incuviinteaza o dovada cu martori in conditiile art.138 C.proc.civ. sau cand partea adversa nu a ridicat exceptia decaderii ori cand dovada cu martori a fost dispusa din oficiu de catre instanta, contraproba trebuie ceruta sub sanctiunea decaderii in aceeasi sedinta, daca ambele parti sunt de fata, iar daca partea potrivnica lipseste, ea trebuie sa ceara dovada contrarie la sedinta urmatoare, ori, in cazul in care a fost impiedicata sa se prezinte la aceasta, la prima zi cand se infatiseaza la instanta. Asadar, partile au obligatia sa propuna probele in acelasi timp

In doctrina se considera ca sanctiunea decaderii din dreptul la contraproba poate fi inlaturata ca si sanctiunea decaderii din dreptul de a propune probe. Instanta nu poate respinge o contraproba pe considerentul ca nu se precizeaza obiectul probei, deoarece, in baza art.129 C.proc.civ., putea cere partilor explicatiile necesare. Se intampla ca partea care a propus o proba sa renunte la aceasta, de exemplu la ascultarea unui martor, in aceasta situatie, art.168 alin. 3 C.proc.civ. prevede ca partea cealalta isi poate insusi proba la care s-a renuntat, fara a distinge dupa cum dovada a fost incuviintata sau numai propusa.

Aceasta este posibil potrivit principiului ca "orice proba este a cauzei si nu a partilor', insa, decaderea stinge doar dreptul de a propune probe, iar nu si celelalte posibilitati de aparare. Potrivit art.171 C.proc.civ., partea decazuta din dreptul de a administra o proba pastreaza posibilitatea sa se apere (evident nu in aceleasi conditii ca atunci cand n-ar fi decazuta din drept), discutand in fapt si in drept temeinicia dovezilor administrate, precum si a sustinerilor partii adverse.

2) Incuviintarea probelor

Probele propuse in conditiile aratate vor fi incuviintate de catre instanta, dupa ce aceasta a cercetat daca probele sunt admisibile si dupa ce le-a pus in discutia contradictorie a partilor. Instanta va aprecia daca probele propuse pot fi utile cauzei, in acest sens, art.167 alin. 1 C.proc.civ. stabileste ca "Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii ', iar in practica judiciara s-a decis ca ori de cate ori se solicita o proba sau instanta cantareste daca este cazul sa ordone o anumita proba din oficiu, ea este datoare sa verifice problema concludentei probei.

Partea trebuie sa arate instantei faptele pe care vrea sa le dovedeasca prin proba solicitata. Daca este vorba de dovedirea faptului generator de drepturi care face obiectul litigiului, proba apare ca folositoare de vreme ce se refera la insusi acest fapt. Daca este vorba de un fapt vecin si conex cu faptul generator de drepturi, instanta trebuie sa aprecieze daca legatura dintre cele doua fapte este suficient de stransa incat sa faca utila cunoasterea faptului vecin si conex in vederea solutionarii cauzei. Instanta trebuie sa aprecieze cu multa atentie utilitatea probelor cu ocazia incuviintarii, intrucat numai dupa administrarea probelor legale si concludente ea poate sa pronunte o hotarare justa si in cunostinta de cauza.

De la regula ca probele se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii avem o exceptie, caz in care instanta va incuviinta proba fara a rnai analiza concludenta acesteia, daca exista pericolul ca proba "sa se piarda prin intarziere' (art.167 alin.1 C.proc.civ.). Cu privire la aceasta exceptie, in doctrina se considera ca intelesul dispozitiei nu poate fi acela de a se incuviinta o proba inutila, ci acela ca pertinenta probei nu este evidenta in momentul in care a fost solicitata, dar sunt semne ca administrarea ei ar putea fi utila in viitor, in cursul instantei.

Asupra incuviintarii sau respingerii probei instanta se pronunta printr-o incheiere motivata. Este de principiu ca admiterea sau respingerea probelor va fi lasata la aprecierea instantei, care este insa obligata sa motiveze masura luata, in practica s-a statuat ca respingerea nemotivata a cererii pentru efectuarea unei expertize contabile face ca hotararea pronuntata in aceste conditii sa fie netemeinica si nelegala, deoarece nu se poate verifica ratiunea pentru care proba sau probele solicitate nu au fost admise.

Potrivit art.168 alin.1 C.proc.civ., incheierea prin care se incuviinteaza dovezile va arata faptele ce vor trebui dovedite si mijloacele de dovada incuviintate pentru dovedirea lor.

Incheierea de incuviintare a probelor este o incheiere preparatorie, care nu leaga instanta, astfel ca aceasta poate reveni asupra unei probe incuviintate care a devenit neconcludenta, dar are obligatia sa arate de ce administrarea probei a devenit inutila. Daca proba a fost incuviintata si nu s-a revenit asupra ei, instanta este datoare sa o administreze chiar in lipsa partii care a propus-o.

Cand o parte s-a opus la o proba solicitata de cealalta parte, incheierea va cuprinde si temeiurile pentru care proba a fost incuviintata sau respinsa, pentru ca aceasta incheiere, formand corp comun cu hotararea ce se va da pe fond, este supusa controlului judiciar o data cu hotararea ce se va pronunta in cauza, iar instanta superioara trebuie sa aiba posibilitatea de a aprecia temeinicia si legalitatea incheierii pronuntate.

In literatura de specialitate nu exista o opinie unitara privind caracterul incheierii de incuviintare a probei. Astfel, intr-o opinie[16] s-a sustinut ca incheierea de incuviintare a probei are caracter preparatoriu numai daca partea adversa nu s-a opus la incuviintare si caracter interlocutoriu daca partea adversa s-a opus motivat la admiterea probei. Potrivit altei opinii incheierea de incuviintare a probelor este o incheiere preparatorie, indiferent daca partea adversa s-a opus sau nu la admiterea probei, in ce ne priveste ne alaturam acestei din urma opinii intrucat, asa cum sustin autorii acolo citati, incheierea de incuviintare a probelor nu leaga instanta si aceasta poate reveni asupra unei probe incuviintate, dar intotdeauna motivat. De asemenea, consideram ca si incheierea de respingere a unei probe are caracter preparatoriu, pentru ca si asupra acesteia instanta poate reveni motivat. De exemplu, initial s-a respins o proba pentru ca nu era utila cauzei, insa cu ocazia dezbaterilor reiese ca acea proba este necesara si concludenta pentru aflarea adevarului si instanta o va ordona din oficiu.

In sustinerea opiniei ca incheierea de incuviintare a probelor are caracter preparatoriu si ca n-ar putea fi adoptata teza ca astfel de incheieri ar fi interlocutorii ori de cate ori exista opozitia partii potrivnice, in doctrina se invoca urmatoarele argumente pe care le consideram cat se poate de convingatoare:

a) in primul rand se arata ca art.268 C.proc.civ. nu conditioneaza existenta incheierilor interlocutorii de opozitia partii potrivnice la o anumita dispozitie luata de instanta in cursul procesului. Ceea ce caracterizeaza acest fel de incheieri este faptul ca ele, fara a hotari in totul pricina, pregatesc dezlegarea ei sau cum se mai spune "lasa sa se intrevada care va fi solutia procesului' sau "prejudeca fondul'.

Cu toata opozitia partii potrivnice, nu s-ar putea sustine ca, admitand o proba, instanta o face in sensul de a se angaja in vreun fel in solutionarea procesului, ci o face in scopul obtinerii de lamuriri privind sustinerile contradictorii ale partilor.

b)  in al doilea rand se arata ca cererile de administrare a probelor se fac inca
de la prima dezbatere cand instanta nu a avut posibilitatea sa-si formeze un punct de
vedere asupra situatiei reale in raporturile dintre parti.

c)  in al treilea rand, daca ar fi acceptata cealalta opinie, aproape toate
incheierile de incuviintare a administrarii probelor ar avea putere de lucru judecat si
instanta nu ar mai fi in masura sa revina asupra lor, chiar daca, in cursul procesului,
s-ar dovedi inutile, nemaiputandu-se exercita roiul activ al judecatorului. Pe de alta
parte, din moment ce aproape toate incheierile de incuviintare a probelor ar avea
caracter interlocutoriu, nu si-ar mai gasi justificare in practica distinctia intre acestea
si incheierile preparatorii.

In final se arata ca in definirea notiunii de incheiere interlocutorie art.268 C.proc.civ. pleaca de la un element intrinsec al acestor acte, adica caracteristica lor de "a prejudeca fondul' si nu criteriul exterior "existenta sau inexistenta opozitiei partii potrivnice'.

Cand s-au incuviintat dovezi a caror administrare implica unele cheltuieli (o cercetare locala, o expertiza sau dovada cu martori), partea care a propus proba este obligata sa consemneze suma fixata de instanta (pentru cheltuielile de cercetare, pentru cheltuielile de transport si despagubire a martorilor sau pentru onorariu! expertului) in termen de 5 zile de la incuviintarea probei si sa depuna recipisa la grefa instantei (art.170 alin.1 C.proc.civ.). Daca proba a fost dispusa din oficiu sau la cererea procurorului in procesul pornit de acesta in conditiile art.45 alin.2, instanta va stabili, prin incheiere, cheltuielile de administrare a probei si partea care trebuie sa le plateasca, putandu-le pune si in sarcina ambelor parti (art.171¹ C.proc.civ.). Termenul de 5 zile poate fi prelungit pana la 15 zile, cand s-au incuviintat partilor dovezi potrivit dispozitiilor art.138 pct. 2 si 4 C.proc.civ. (art.170 alin.2 C.proc.civ.). Neindeplinirea in termen a acestei obligatii atrage decaderea partii vinovate din dreptul de a mai administra proba incuviintata in instanta respectiva, afara de cazul in care intarzierea nu provoaca amanarea judecatii (art. 170 alin.3 si 4 C.proc.civ.). in doctrina se considera ca sanctiunea poate fi inlaturata daca cealalta parte nu invoca exceptia decaderii, intrucat normele care consacra termenele mentionate au caracter dispozitiv.

Jurisprudenta a statuat ca instanta este obligata, cand inlatura unele dovezi pentru neindeplinirea formelor prevazute de lege in vederea administrarii lor, sa lamureasca faptele pentru care se solicitasera acele dovezi, ori de cate ori o asemenea lamurire este necesara pentru solutionarea justa a cauzei[18].

3) Administrarea propriu-zisa a probelor

Pe langa dispozitiile referitoare la administrarea fiecarei probe in parte, Codul de procedura civila cuprinde si unele dispozitii generale privind administrarea dovezilor in art. 167 - 171, din titlul III, capitolul III, sectiunea a III-a, intitulata 'Administrarea dovezilor'.

In ce priveste administrarea propriu-zisa a probelor, legiuitorul a instituit urmatoarele reguli:

a)  prima regula, instituita in art. 169 alin.1 C.proc.civ., stabileste ca "Administrarea probelor se face in fata instantei de judecata, daca legea nu dispune altfel';

b)  a doua regula este consacrata in art.168 alin.2 C.proc.civ., care prevede ca "Administrarea dovezilor se face in ordinea statornicita de instanta';

c)  a treia regula, prevazuta de art.167 aiin.2 C.proc.civ., este aceea ca dovezile vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului.

a) Potrivit primei reguli, administrarea dovezilor trebuie sa se faca in fata instantei de judecata, pentru ca aceasta sa poata lua cunostinta de materialul probator in mod nemijlocit. Asa cum se apreciaza in literatura de specialitate, Codul nostru de procedura civila consacra principiul nemijlocirii, care consta in obligatia instantei de a cerceta direct si nemijlocit toate elementele care servesc la lamurirea imprejurarilor cauzei, in asa fel incat intre instanta si faptele care urmeaza sa fie stabilite sa existe un numar cat mai redus de verigi intermediare, pentru ca probele sa nu fie denaturate. Percepand probele nemijlocit, instanta de judecata este in masura sa le cunoasca mai bine sub toate aspectele, sa le aprecieze cat mai just si sa ajunga la descoperirea adevarului. Din dispozitiile art.112 pct.5 si art.116 C.proc.civ. rezulta ca probele scrise se pot depune la dosar in copie certificata, insa judecatorul va cerceta inscrisurile originare pe care partile sunt obligate sa ie aiba asupra lor sau sa le depuna ia grefa instantei, in ce priveste proba testimoniala, judecatorul trebuie sa asculte nemijlocit martorii, sa nu se bazeze pe depozitii extrajudiciare, sa stabileasca daca martorii au perceput personal faptele pe care le relateaza, in practica, in mod just s-a statuat ca instanta civila trebuie sa audieze ea insasi martorii, neputandu-se sprijini pe declaratiile date in procesul penal. Numai depozitiile facute in fata instantei au forta probanta, nu si declaratiile date in scris in afara instantei, de exemplu intr-o alta pricina.

Probele se administreaza de intregul complet de judecata, la sediul instantei sau la locul unde se afla proba. Nu este obligatoriu ca administrarea tuturor probelor sa se faca in fata acelorasi judecatori, insa este obligatoriu ca hotararea sa fie pronuntata de completul care a judecat fondul pricinii, De exemplu, daca s-a inceput dezbaterea asupra fondului si judecata se amana pentru alt termen, la noul termen trebuie sa participe aceiasi judecatori, altfel hotararea care se va pronunta va fi casata potrivit art.304 alin.1 pct.2 C.proc.civ. coroborat cu art.312 alin.3 C.proc.civ. in practica s-a decis ca nu constituie motiv de nelegalitate a hotararii pronuntate faptul ca pe parcursul judecatii la instanta de fond s-a schimbat compunerea completului de judecata, in sensul ca la administrarea probelor au participat mai multi judecatori. Nu putem spune ca in acest caz nu s-a respectat principiul continuitatii, deoarece in sistemul nostru procesual acesta are o aplicare restransa la pronuntarea hotararii de catre judecatorii care au judecat fondul pricinii, asa cum am precizat anterior.

Prin modificarile aduse Codului de procedura civila de O.U.G. nr.138/2000, rigorile principiului nemijlocirii au fost atenuate prin formula folosita in partea finala a textului art.169 alin.1 "daca legea nu dispune altfel'. Legiuitorul a avut in vedere, indeosebi, administrarea probelor prin avocati, institutie consacrata de art.241¹ -241²² C.proc.civ.. Tot o limitare a principiului nemijlocirii reprezinta si dispozitiile art.176 alin.2 si art.215 C.proc.civ.. Astfel, potrivit art.176 alin.2 C.proc.civ., cercetarea inscrisurilor prevazute la aliniatul 1 al aceluiasi articol (carti funciare si planuri, registre ale autoritatilor, inscrisuri originale depuse la instante sau notari publici) se va face, cu citarea partilor, de un magistrat delegat sau, daca inscrisul se gaseste in alta localitate, prin delegatie, de catre instanta respectiva. Art.215 C.proc.civ. prevede ca in cazul ca instanta va socoti de trebuinta, va putea hotari ca in intregul ei sau numai unul din magistrati sa mearga la fata locului spre a se lamuri asupra unor imprejurari de fapt care se vor arata prin incheiere.

Pe de alta parte, de la regula ca administrarea probelor se face in fata instantei de judecata avem urmatoarele exceptii, in care probele nu sunt administrate de instanta care judeca procesul:

administrarea probelor prin comisie rogatorie (art.169 alin.4 C.proc.civ.);

dovezile administrate de o instanta necompetenta pot ramane castigate
cauzei (art.160 C.proc.civ.);

dovezile administrate inainte de stramutarea pricinii (art.40 alin.4 teza a ll-a C.proc.civ.);

probele administrate in cursul judecatii cererii perimate (art.254 alin.2 C.proc.civ.);

asigurarea dovezilor (art.235-241 C.proc.civ.).

In aceste situatii administrarea dovezilor se face in fata altei instante decat cea care judeca procesul. Aceste exceptii se justifica prin imprejurarile in care sunt admise.

Potrivit art.169 alin.4 C.proc.civ., cand administrarea dovezilor urmeaza sa se
faca in alta localitate ea se va indeplini prin comisie rogatorie, adica administrarea se va face, prin delegatie, de catre o instanta de acelasi grad sau chiar mai mica in grad, daca in acea localitate nu exista o instanta de acelasi grad, cu citarea partilor sau chiar fara citarea partilor, daca felul dovezii ingaduie si partile se invoiesc.

Solutia administrarii dovezilor prin comisie rogatorie este facultativa pentru instanta
care a fost sesizata cu judecarea procesului. Ea va aprecia, dupa imprejurari, daca trebuie sa dispuna aceasta masura, insa instanta rogata (delegata) nu poate refuza indeplinirea sarcinii ce i-a fost delegata. De asemenea, instanta rogata nu poate depasi delegatia pe care a primit-o; atributiile ei marginindu-se exclusiv la administrarea probei ce i s-a cerut, fara a putea inlocui proba incuviintata cu o alta. Daca partile solicita probe noi, instanta delegata va trimite dosarul instantei de fond pentru a hotari asupra cererii.

Procedura comisiilor rogatorii este prevazuta si de art.214 C.proc.civ., cand expertiza se face de o alta instanta decat cea investita cu solutionarea cauzei, in doctrina se precizeaza ca aceasta constituie un caz de prorogare judecatoreasca a competentei, insa numai partiala, in sensul ca vizeaza numai administrarea probei respective, nu si solutionarea fondului.

Desi art.169 alin.4 C.proc.civ. se refera la administrarea oricarei dovezi, in practica s-a recurs la comisia rogatorie mai mult pentru ascultarea de martori si mai rar pentru efectuarea expertizei. In mod gresit, instanta superioara, dupa casarea cu retinere, a dispus prin incheiere[19] ca audierea martorilor sa se faca prin comisie rogatorie de catre o instanta de judecata din aceeasi localitate cu instanta care judeca fondul dupa casare. In nota critica la aceasta solutie se arata ca in acest fel se incalca principiul nemijlocirii si ca nu exista nici un text de lege care sa permita instantei ce rejudeca fondul dupa casarea cu retinere sa dispuna administrarea unor probe de catre o instanta din circumscriptia sa teritoriala, in speta, nici nu se punea problema unei comisii rogatorii, deoarece administrarea dovezii nu urma sa se faca in alta localitate.

Potrivit art.160 C.proc.civ. "in cazul declararii necompetentei, dovezile administrate in instanta necompetenta raman castigate cauzei si instanta competenta nu va dispune refacerea lor decat pentru motive temeinice'.

Dispozitia articolului 160 C.proc.civ. este speciala in raport cu cea a art.105 alin.1 C.proc.civ. care prevede ca actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent sunt nule.

Hotararea prin care s-a admis cererea de stramutare va arata in ce masura
actele indeplinite de instanta inainte de stramutare sa fie pastrate (este vorba de
actele indeplinite de instanta de la care s-a stramutat pricina si nu de instanta care
solutioneaza cererea de stramutare). Codul de procedura civila, in art.40 alin.4, se
refera la "actele indeplinite de instanta', adica si la probele administrate, pentru ca si
ele sunt acte de procedura.

Principalul efect al perimarii consta in stingerea procesului, in faza in care se
gaseste, impreuna cu toate actele de procedura efectuate in acea instanta, partile
fiind repuse in situatia anterioara introducerii cererii perimate. Si totusi avem o
exceptie. Potrivit art. 254 alin.2 C.proc.civ., cand se formuleaza o noua cerere de
chemare in judecata si daca aceasta este admisibila, partile pot folosi probele administrate in cursul judecatii cererii perimate, daca noua instanta socoteste ca nu este necesara refacerea lor.

. O alta exceptie de la regula ca probele se administreaza numai in cursul procesului si numai de catre instanta care judeca cauza o constituie, in cazuri exceptionale, asigurarea dovezilor, procedura care se indeplineste de catre o alta instanta decat cea sesizata cu judecata fondului si care este reglementata in dispozitiile art.235 - 241 C.proc.civ.. Aceasta procedura are ca scop conservarea unor probe necesare intr-un eventual proces sau chiar intr-un proces ce se afla pe rol si ne vom ocupa de ea intr-un capitol distinct.

b)   A doua regula de administrare a probelor, statornicita de art.168 alin.2 C.proc.civ., prevede ca administrarea dovezilor se face in ordinea stabilita de instanta, fie ca ea se va desfasura la acelasi termen "pe cat cu putinta' sau la termene diferite. Principiul ca sarcina probei incumba mai intai reclamantului determina si ordinea administrarii probelor, in practica judiciara se procedeaza mai
intai la administrarea dovezilor si apoi la administrarea contradovezilor. Astfel, mai intai se asculta martorii propusi de reclamant si apoi cei propusi de parat. Privind aceasta regula, trebuie sa avem in vedere si dispozitiile art.167 alin.3 C.proc.civ., care prevad ca dovada si dovada contrarie vor fi administrate pe cat cu putinta in acelasi timp, dispozitii ce au caracter de recomandare , instituite de legiuitor pentru a garanta celeritatea procesului civil, iar pe de alta parte pentru a combate
eventualele incercari ale unor justitiabili de a-si administra unele probe in ultimul
moment in scopul de a surprinde partea potrivnica.

A treia regula, prevazuta de art.167 alin.2 C.proc.civ., este aceea ca administrarea dovezilor trebuie facuta inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului. Solutia prevazuta de lege este expresia ordinii logice in care trebuie sa se desfasoare procesul, caci dezbaterea asupra fondului litigiului implica in mod necesar cunoasterea intregului material probatoriu, discutarea tuturor imprejurarilor de fapt si de drept ale cauzei, iar o discutie pertinenta asupra fondului nu poate fi conceputa fara cercetarea probelor administrate deja. Astfel ca instanta nu poate sa-si intemeieze hotararea pe inscrisuri depuse dupa inchiderea dezbaterilor, deoarece, procedand astfel, ea ar incalca principiul contradictorialitatii, principiul dreptului la aparare, precum si regula inscrisa in art.169 alin.1 C.proc.civ.. Daca dupa inchiderea dezbaterilor instanta are nevoie de noi informatii, de noi dovezi pentru a fi lamurita asupra pricinii, ea va redeschide dezbaterile si va pune in discutia partilor toate aceste elemente probatorii noi . Este socotita proba noua orice element doveditor pe care partile au fost in masura sa-l discute, dar nu l-au discutat, in situatia repunerii pe rol, dupa ce s-a procedat la administrarea probelor noi, cauza se va redezbate pe baza tuturor dovezilor.

3. Aprecierea probelor in procesul civil

Aprecierea probelor, ca ultima problema pe care o are de rezolvat instanta cu privire ia probe, consta in operatiunea mentala a acesteia pentru a determina puterea doveditoare si valoarea fiecarei probe in parte, precum si a probelor in ansamblul lor[22].

Aceasta operatiune are loc dupa ce s-au administrat probele si s-au pus concluzii pe fond de catre parti, cand instanta se retrage pentru deliberare. Spre deosebire de admisibilitatea si administrarea probelor care se face in sedinta publica, in contradictoriu, aprecierea probelor se face in secret, in camera de consiliu sau in sedinta, daca procesul nu prezinta nici o dificultate.

Aprecierea probelor s-a facut diferit in functie de sistemul care guverna intr-o epoca sau alta, insa scopul mijloacelor de proba era acelasi: de a determina convingerea judecatorului.

Istoria dreptului probator a cunoscut mai multe sisteme de probatiune:

a)  Sistemul probei libere sau morale;

b)  Sistemul probelor legale sau formale;

c)   Sistemul mixt sau eclectic ori sistemul intimei convingeri a judecatorului
combinat cu sistemul probelor formale.

a) Sistemul probei libere, folosit in oranduirea sclavagista si feudala, se caracteriza prin admiterea invocarii oricaror probe de catre parti si prin aprecierea lor in mod liber de catre judecator, in acest sistem, corespunzator procesului acuzatorial, nu era reglementata valoarea doveditoare a probelor, ci era lasata la libera apreciere a judecatorului.

De fapt, nu se putea vorbi propriu-zis de libertatea pentru judecator in aprecierea probelor, pentru ca, datorita puternicii influente religioase, cele mai multe procese se solutionau prin probele formale ale juramantului, duelului sau ordaliilor, care se reduceau la asa zisa judecata a lui Dumnezeu si se impuneau constiintei judecatorului.

In doctrina se aprecia ca sistemul de probe libere avea avantajul de a face posibila descoperirea adevarului, in masura in care aceasta posibilitate nu era ingradita sau chiar inlaturata de un formalism procedural rigid, cum era cel al dreptului roman, sau de utilizarea probelor religioase, care era asa de raspandita in antichitate si in evul mediu.[23]

In dreptul roman, in procedura formulara procesul se desfasura in doua faze, partile fiind obligate sa dovedeasca, fata de judecator, in faza a doua a procedurii, drepturile invocate in fata magistratului in prima faza a procedurii. Reclamantul trebuia sa dovedeasca faptele din care izvorau drepturile pretinse, iar paratul faptele pe care se intemeiau exceptiile si apararile sale. Mijloacele de proba erau: depozitiile martorilor, care erau admisi indiferent de valoarea drepturilor in litigiu, probele scrise, marturisirea, juramantul si prezumtiile, iar puterea lor doveditoare era lasata la aprecierea judecatorului. Daca paratul refuza sa se prezinte in fata magistratului ori sa se apere sau sa accepte formula scrisa prin care magistratul trimitea cauza, cu instructiuni, judecatorului desemnat in vederea judecarii, procesul nu ajungea in faza a doua a procedurii, in care se facea probatiunea. in aceasta situatie reclamantul era trimis de pretor in posesia bunurilor paratului.

Reclamantul castiga procesul inca din prima faza, in cazul in care paratul recunostea pretentia acestuia (confessio in jure), iar in faza a doua se stabilea doar suma la plata careia urma sa fie obligat paratul. Litigiul se solutiona in prima faza si atunci cand reclamantul deferea juramant paratului, care, la randul sau, il putea referi reclamantului, castig de cauza avand partea care a jurat, caci refuzul de a presta juramantul era considerat ca o recunoastere a pretentiilor celeilalte parti, in toate aceste situatii, conflictul se solutiona in favoarea reclamantului sau, in caz de juramant, fie in favoarea reclamantului, fie in favoarea paratului, fara sa se mai cerceteze adevaratele raporturi dintre parti.

In faza a doua a procedurii, judecatorul era liber sa aprecieze probele potrivit convingerii sale, insa aceasta libertate si-o putea exercita numai in limitele instructiunilor cuprinse in formula scrisa a magistratului, prin care el fusese desemnat ca judecator.

Deoarece sistemul probei libere favoriza arbitrariul judecatoresc s-a trecut la inlocuirea acestuia cu sistemul probelor legale sau formale care era total opus celui dintai.

b) Sistemul probelor legale sau formale corespundea tipului de proces inchizitorial si se caracteriza prin reglementarea amanuntita de catre legiuitor a probelor, in acest sistem, judecatorul nu mai avea dreptul sa aprecieze liber si dupa intima sa convingere probele care au fost administrate, ci el trebuia sa aplice automat, mecanic, dispozitia legala, care arata ce tarie are fiecare mijloc de proba, potrivit unui tarif predeterminat de lege si care era forta lor probanta in cazurile in care unele din ele se aflau in prezenta altora. Exista o ierarhizare a probelor nu. numai din punctul de vedere al admisibilitatii lor, dar si din punctul de vedere al valorii lor probatorii. Astfel, depozitia ca martor a unui nobil cantarea mai mult decat aceea a unui om simplu; un martor barbat valora cat doua martore femei; unele probe erau complete.altele semicomplete, era importanta forma in care se administra proba, interesa numarul martorilor. Una din regulile probatorii esentiale era ilustrata de maxima: "testis unus, testis nullug", potrivit careia pentru a se face dovada unei sustineri trebuia sa se audieze cel putin doi martori, care sa dea depozitii identice[24]. Deci, valoarea probei testimoniale depindea de criteriul cantitativ al numarului martorilor si nu de criteriul calitativ al puterii de convingere a depozitiilor lor. Marturiile nu se apreciau, ci se adunau . Se mentioneaza in acest sens Pravila lui Matei Basarab din 1652, care reclama pentru dovedirea unor fapte mai importante trei sau chiar cinci martori.

Proba cea mai curenta era tortura, in forme extrem de variate si de barbare, pentru a se obtine marturisirea partii, socotita ca "regina a probelor'.

Judecatorul nu avea alt rol decat sa constate daca probele propuse de parti erau cele prevazute de lege si, in caz afirmativ, le admitea si le acorda forta doveditoare prestabilita de aceasta, fara a putea patrunde in realitatea faptelor, care ii ramanea necunoscuta. El era silit sa se intemeieze pe convingerea ce-i era impusa de lege, fiind in neputinta sa arate prin hotarare adevarul.

Probele formale au fost folosite si in dreptul roman, asa cum rezulta dintr-o serie de constitutii ale imparatilor romani, cuprinse in Codul lui Justinian, care gradeaza probele dupa importanta lor relativa, stabilind forta probatorie a unora din ele in prezenta altora .

In secolul al XVII-lea, sistemul procesual inchizitorial, cu regimul probelor formale, a fost supus unor critici nimicitoare, de aceea in 1789, ca urmare a victoriei revolutiei franceze, acest sistem a fost inlocuit cu sistemul convingerii intime a judecatorului sau sistemul mixt.

c) Sistemul intimei convingeri a judecatorului sau sistemul mixt ori eclectic cum mai este denumit in doctrina este cel adoptat de legiuitorul francez si roman.

Acest sistem este denumit mixt pentru ca el combina sistemul intimei convingeri cu unele probe formale. Judecatorul este liber, in principiu, in masura in care nu se prevad exceptii, sa primeasca orice dovezi si sa le aprecieze fara nici o ingradire a legii, in acest sistem, toate mijloacele de proba au valoare probatorie egala, in masura in care sunt prevazute de lege.

Exista insa, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza, si unele exceptii, cand legea insasi stabileste un regim special pentru anumite probe.

Spre deosebire de sistemul legal, care atribuie legiuitorului grija de a aprecia valoarea fiecarui mijloc de proba, acesta stabilind o ierarhie a probelor, limitand utilizarea anumitor mijloace de proba, si comandand judecatorului sa considere adevarate faptele stabilite prin anumite mijloace de proba, fara sa conteze convingerea sa intima, in sistemul libertatii probei partile pot alege liber mijloacele de proba, legiuitorul nestabilind vreo ierarhie a acestora, iar judecatorul este liber sa le aprecieze in functie de convingerea sa intima.

Sistemul libertatii probelor este tipic procesului penal, unde nu exista nici o restrictie semnificativa, in dreptul privat, ca si in cel administrativ, mai multe restrictii sunt impuse partilor si judecatorului, practic sistemul fiind mixt, el urmeaza mai ales distinctia fundamentala intre faptele juridice si actele juridice, desi este incontestabila o anumita evolutie catre largirea libertatii probelor[26], atat pe cale legislativa cat si jurisprudentiala.

Evolutia spre libertatea probei este certa in materie comerciala, restrictiile prevazute de art.1191 C.civ. nu se aplica, deoarece, potrivit art.46 C.com., proba cu martori este posibila ori de cate ori "autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 din Codicele civil'. Chiar in materie de acte juridice, judecatorul tinde sa se sustraga sistemului legal si sa aprecieze probele in functie de convingerea sa intima.

In procedura civila sistemul ramane insa mixt: faptele juridice pot fi probate, in principiu, prin orice mijloace de proba, in timp ce in cazul actelor juridice se instituie primordialitatea probei scrise.

Faptele juridice in sens restrans pot fi probate, in principiu, prin orice mijloc de proba, iar acestea sunt lasate la aprecierea judecatorului, care isi formeaza liber convingerea. Solutia este logica, dat fiind ca, in general, acestea sunt imprevizibile si partile nu pot fi obligate sa-si preconstituie dovezi scrise in vederea unor fapte viitoare. Dar regula este aplicabila si faptelor previzibile si organizate cum sunt cele care servesc ca baza quasi-contractelor: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat etc.

Faptele materiale pot fi dovedite prin martori sau prin simple prezumtiuni. Numai in cazuri exceptionale, tinand seama fie de incertitudinea faptului de dovedit, fie de venalitatea martorilor, legiuitorul inlatura sau conditioneaza anumite mijloace de proba chiar cand este vorba de fapte materiale.

In doctrina[27] sunt avute in vedere doua limite privind dovada faptelor juridice in sens restrans: procedeul sa fie legal admisibil, adica sa nu incalce dreptul la viata privata, secretele persoanei etc., si principiul nu este aplicabil faptelor ce privesc starea persoanelor (dovada nasterii sau a decesului se face doar cu ajutorul actelor de stare civila).

Cat priveste dovada actelor juridice, legiuitorul paraseste sistemul probei libere si adopta sistemul probei legale privind puterea doveditoare si admisibilitatea mijloacelor de proba. De exemplu, potrivit art.1173 C.civ., cuprinsul actului autentic face dovada deplina, pana la inscrierea in fals, de tot ceea ce agentul instrumentator a constatat prin simturile sale. Declaratiile partilor cuprinse intr-un inscris autentic sau sub semnatura privata vor face dovada pana la proba contrara, caci cel care, impotriva intereselor sale, marturiseste ca s-a obligat sau ca a dat un lucru sau a cedat un drept, trebuie presupus ca marturiseste adevarul, daca nu se dovedeste contrariul.

In cazul prezumtiilor legale irefragabile, legiuitorul stabileste forta probanta a acestora, neadmitand nici o proba impotriva lor. De exemplu, prezumtia de proprietate dobandita prin uzucapiune, prezumtia puterii lucrului judecat.

In unele cazuri, legiuitorul statorniceste puterea doveditoare relativa a mijloacelor de proba, unele fata de celelalte. De exemplu, art.1191 C.civ. opreste dovada cu martori impotriva sau peste cuprinsul unui inscris.

Deci, in materia actelor juridice logica judecatorului este determinata de lege. Legiuitorul, interpunandu-se intre parti si judecator, determina puterea doveditoare a probelor, izbutind sa elimine incertitudinea legata de dovada judiciara pentru a permite judecatii sa ajunga la certitudinea unei hotarari.

In ce priveste marturisirea a disparut deosebirea de putere doveditoare dintre marturisirea judiciara si marturisirea extrajudiciara, astfel ca, in prezent, cele doua forme de marturisiri sunt lasate la libera apreciere a judecatorului, la fel ca celelalte probe.[28] Daca marturisirea este sincera si libera ea se impune convingerii judecato­rului. Deci, instanta va verifica marturisirea sub aspectul sinceritatii si veridicitatii ei, in comparatie cu celelalte probe de la dosar, putand s-o foloseasca ca o proba deplina, ca o proba susceptibila de a fi combatuta prin proba contrara ori ca un inceput de dovada, sau o va inlatura motivat, daca isi formeaza convingerea ca marturisirea nu corespunde adevarului.

In etapa deliberarii, judecatorul va examina probele administrate in cauza fara vreo ingradire si va pronunta solutia pe baza acestora, in raport de intima sa convingere. Probele aflate ia dosar se vor aprecia tinandu-se seama si de refuzul nejustificat al unei parti de a prezenta probele scrise certe, a caror administrare nu poate avea loc decat cu acordul ei. De asemenea, instanta va putea aprecia liber si in situatia in care expertiza sau ancheta sociala este obligatorie in cauza, judecatorul nefiind tinut de concluziile raportului de expertiza sau ale anchetei sociale, ci le poate inlatura, dar intotdeauna motivat.

Privitor la probe instantele de fond nu pot fi controlate de instanta de casare decat numai in caz de greseli de drept, nu pentru convingeri de fapt. Daca un fapt probator sau un mijloc de probatiune sunt indoielnice sau anumite probe esentiale au fost omise si, din aceasta cauza, nu exista posibilitatea de decizie asupra concluziei finale a instantelor de fond cu privire la existenta sau inexistenta raportului juridic litigios, evident, instanta de recurs nu se poate substitui acestor instante pentru a stabili veracitatea acestor elemente probatorii(prin administrarea sau readministrarea lor).

Aceasta, deoarece s-ar impieta asupra a ceea ce sistemul procesual actual consacra, in asigurarea dublului grad de jurisdictie, ca stabilirea laturii faptice a procesului este intotdeauna in sarcina instantelor de fond. Ca urmare, instanta de recurs poate declara indoielnice mijloacele de proba si, atunci cand acestea constituie elemente de baza in solutionarea procesului, sa constate ca fondul cauzei nu a fost cercetat si sa caseze cu trimitere pentru rejudecarea fondului, intr-o speta[29], instanta de fond a respins actiunea in revendicare, ca nefondata, pentru lipsa de identitate intre terenul revendicat si cel detinut de parati, in recurs s-a decis casarea cu trimitere pentru completarea probatoriului prin a cere partilor, expertului si comisiei de aplicare a Legii fondului funciar, explicatii asupra unor contradictii, greseli de numerotare si identificare topo a parcelelor din litigiu.

Instantele de fond sunt suverane in convingere, in aprecierea sinceritatii si utilitatii probelor propuse si administrate de parti, putand sa le inlature pe cele ce nu le considera utile, cu obligatia de a motiva de ce le inlatura.

Intr-o speta, in mod gresit instanta de apel a respins ca prescrisa actiunea reclamantei (cu motivarea ca lipsa discernamantului nu poate determina decat nulitatea relativa a actului care poate fi invocata doar in trei ani de la data conventiei), deoarece aceasta prezinta diagnosticul de imbecilitate oligofrenie de gradul II, care anuleaza discernamantul asupra tuturor actelor sale, inclusiv asupra conventiei din litigiu. Lipsa discernamantului in aceasta situatie inseamna lipsa consimtamantului, iar sanctiunea este nulitatea absoluta ce se poate constata oricand, nicidecum cea relativa, avuta in vedere nelegal, ceea ce constituie motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 C.proc.civ.[30].

Pe de alta parte, se apreciaza ca instanta trebuie sa analizeze complet probele ambelor parti, deoarece omisiunea analizei probelor favorabile partii "condamnate' atrage casarea hotararii, intr-o cerere avand ca obiect o servitute de trecere instantele de fond au pronuntat hotarari nelegale si netemeinice, ceea ce a determinat pe reclamant sa declare recurs, invocand printre altele si nesolutionarea fondului cauzei, intrucat instanta de fond nu s-a pronuntat asupra probelor administrate, realizand prin aceasta motivul de casare prevazut de art.304 pct. 10 C.proc.civ. "Omisiunea instantei de a identifica calea de acces cu date de carte funciara, dublata de omisiunea aceleiasi instante de a se pronunta asupra rapoartelor de expertiza, echivaleaza cu necercetarea fondului cauzei, urmand ca dupa casare, cauza sa fie trimisa pentru rejudecare la acelasi tribunal, potrivit art.304 pct. 10ji art.312 alin.5 C.proc.c/V.'[31].

In dreptul comercial, libertatea contractuala, principiu fundamental al obligatiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei in litigiile comerciale, precum si o mai mare libertate de apreciere a probelor de catre judecator. Convingerea intima a judecatorilor devine cu adevarat irefutabila. Suveranitatea instantei nu poate sa semnifice, insa, faptul ca ar fi compatibila cu legea impiedicarea producerii unor probe sau ca sentintele pronuntate n-ar trebui sa fie motivate. Refuzul de a ingadui administrarea unor probe este posibil sa intervina numai in situatiile in care ceea ce s-a adus deja in atentia instantei este apreciat ca indestulator si se socoteste ca infatisarea unor dovezi noi ar aparea inutila. Acelasi autor opineaza ca principiul libertatii probei in dreptul comercial sufera si unele limitari, care nu pun totusi in discutie caracterizarea formulata.

In opinia altui autor, sistemul probator, consacrat de Codul comercial, ramane cel legal, valoarea probelor, puterea lor de convingere este aceea aratata de lege. Deosebirea dintre pozitia Codului comercial si aceea a Codului civil este numai cantitativa, inlaturand restrictiile puse de Codul civil in art.1191 referitor la proba cu martori, legea comerciala admite aceasta proba, fara limite, sporind astfel puterea de apreciere a judecatorului si facand o concesie sistemului libertatii de proba. Aceasta a determinat pe unii autori sa foloseasca o formula prea larga, in sensul ca "legiuirea comerciala consacra un sistem liberal, opus celui civil'.

Deci, in sistemul mixt, judecatorul trebuie sa aiba un rol activ, atat in admisibilitatea si administrarea probelor, dar mai ales in aprecierea probelor, in descoperirea adevarului. Libertatea si intima convingere a judecatorului sunt limitate doar in cazul in care legea stabileste forta probanta a unor mijloace de proba, astfel ca instanta va stabili situatia de fapt in baza probelor administrate, retinand din imprejurarile de fapt prezentate de parti numai pe acelea care au fost probate, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale indicate de parti[32].