Ea are puterea sa inalte sau sa corupa; ea poate fi folosita in slujba binelui sau a raului; ea are puterea de a supune firile aspre si necultivate; puterea de a inviora gandirea si a trezi simpatia, de a contribui la armonia in actiune, si de a alunga intristarea si acele prevestiri care distrug curajul si slabesc efortul." Educatia, p 168 (original).
Cum aratau melodiile sfinte de la inceputul zidirii ?
Negresit ca erau melodii infinite, asa cum este muzica sferelor care prin miscarea lor in spatii produc o muzica linistita continua. Muzica naturii, a valurilor, a frunzelor, a lanurilor de grau, ne sugereaza intrucatva caracterul acelei muzici date omului odata cu stapanirea asupra Edenului. Ea era fara rimt in acceptiunea moderna a cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si sexte paralele, care in mod curent se numea "faux-bourdon".
Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.
Din Orient diferiti calatori, calugari sau preoti (unii veniti la studii, altii fiind in exil) duc spre occident muzica crestina bizantina impreuna cu sistemele modale grecesti in care se canta aceasta muzica de cult. Printre acestia mentionam pe Hilarie din Poitiers, Ambrozie din Milano si viitorul papa Grigore cel Mare, care a avut functia de ambasador la Constantinopol. Acesta din urma era un om erudit si un muzician de mare cultura; el studiaza muzica bizantina si "importa" acel "okto-ehos", cele opt glasuri pe care biserica romano-catolica le va numi moduri. Primul era ( , protos ehos (glas de re) si simboliza aerul. Al doilea era ( deuterus ehos, (glas de mi) si simboliza pamantul, al treilea era ( tritros ehos, (glas de fa) si simboliza apa, al patrulea ( tetrardos ehos, (pe nota sol), simbolizand focul. In afara de aceste patru glasuri (moduri), care se numeau autentice, grecii mai aveau inca patru moduri derivate din acestea numite plagale si incepeau cu o cvinta mai jos decat modurile autentice de unde si prefixul de "hipo" (dedesubt) - de exemplu: autenticul dorian genera plagalul hipodorian (Mi - La).
Fara a intra in amanuntele constructiei acestor moduri sau glasuri bisericesti vom afirma ca acest sistem muzical preluat de catre occidentali pe vremea Papei Grigore cel Mare (sec.VI spre sfarsit) va forma baza teoretica a muzicii cultice si culte pentru o lunga perioada istorica ce se masoara cu secolele (aproximativ 12 secole). Abia pe vremea lui Bach teoreticienii pun bazele teoriei tonalitatilor temperate, asa cum le cunoastem azi, pornind de la modurile medievale sistematizate de Gioseffo Zarlino (1517-1590): ionianul (do major) si eolianul (la minor) cu variantele lor si cu transpunerea acestora pe toate treptele scarii cromatice.
Sa revenim insa la primele secole crestine pentru a urmari caracterul muzicii de cult promovate si recomandate de catre oamenii lui Dumnezeu din vremea aceea, ca si unele opinii al esteticienilor vremii in legatura cu aceasta muzica.
O privire atenta asupra muzicii clasice romanesti conduce la concluzia ca aceasta isi are sursa de inspiratie in vechea muzica populara romaneasca, precum si in muzica bizantina si a psalmilor. Aceste din urma surse stau la baza genului de muzica religioasa.
Scolile componistice importante au aparut in secolul al XIX-lea in Moldova, acolo unde isi desfasurau activitatea Gavril Muzicescu, Ciprian Porumbescu, Eusebiu Mandicevschi, si in Transilvania si Banat, acolo unde creau Gheorghe Dima, Iacob Muresanu si Ion Vidu.
Adevarata muzica de inspiratie folclorica precum si tonalitatile sublime ale muzicii bizantine, eliberate de influentele sonore si ritmice proprii scolilor componistice romantice din Germania si Franta, patrund o data cu infiintarea Coralei "Carmen", la sfarsitul secolului al XIX-lea, o societate muzicala preocupata de creatiile cu adevarat valoroase. In acest cadru isi incep activitatea D. G. Kiriac si George Cucu.
Acum se manifesta asa-numita "generatie a frontului", generatia care a luptat pe front in al doilea razboi mondial. Aceasta generatie a purtat geniul tutelar a lui George Enescu si a inclus in randurile ei talente componistice de exceptie cum au fost Mihail Jora, Mihail Andricu, Sabin V. Dragoi, Dimitrie Cuclin, Martian Negrea, Constantin Dimitrescu.
Urmasii generatiei de compozitori aflate sub geniul muzical enescian, au contribuit deopotriva la perfectionarea scolii componistice romanesti. Ei sunt Paul Constantinescu, Sigismund Toduta, Zeno Vancea, Ion si Gheorghe Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, Theodor Rogalski. Generatia poetului Nicolae Labis numara compozitori de marca ca Tiberiu Olah, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Cornel Taranu, si ulterior Nicolae Brandus, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Octavian Nemescu, Corneliu Cezar.
Stilul de creatie al scolii componistice romanesti este divers, plecand de la mijloace de expresie prezente in muzica occidentala, luate ca teza, pana la cele intalnite in muzica populara, luate ca antiteza, ajungand astfel la o sinteza originala.
Creatiile compozitorilor romani s-au desavarsit sub minunatul indemn al istoricului Nicolae Iorga: "Viata este un dar, restituiti-l cu respectul cuvenit si deplina recunostinta".
Muzica bizantina. - Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: "Muzica bisericeasca bizantina" sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.
Muzica bizantina a fost, insa, o opera de sinteza. Ea poarta pecetea universalitatii, exprimata intr-un "cod" ce nu cunoaste granite si nu reprezinta "monopolul" capitalei imperiului. Dimpotriva, muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica.
