Educarea indeminarii si a unor calitati legate de aceasta.
Dupa cum s-a mai aratat, premisele biologice ale coordonarii, care constituie "nucleul" indeminarii, sunt prezente inca de la virsta scolara mica. S-a demonstrat experimental ca exercitiile care urmaresc dezvoltarea coordonarii miscarilor, chiar in cazul unor eforturi de volum relativ redus, au, la aceasta virsta, un efect pozitiv considerabil.
In perioada scolara, indeminarea se educa in primul rind pe calea asigurarii unui fond - mai mare decit in toate perioadele urmatoare - de noi forme de coordonare a miscarilor. Acest lucru este prevazut de continutul programelor scolare de educatie fizica si de programele sectiilor sportive pentru copii. Spre a stimula in permanenta dezvoltarea calitatilor de coordonare a elevilor, li se preda o mare cantitate de actiuni motrice variate, printre care din gimnastica de baza si sportiva, acrobatica, atletism, jocuri elementare de miscare si sportive, patinaj artistic, schi alpin etc. Pentru educarea indeminarii ca aptitudine de transformare a miscarilor potrivit cu imprejurarile schimbatoare, se utilizeaza tot mai larg jocurile, care se caracterizeaza prin varietatea actiunilor motrice si dinamismul situatiilor, alergarea de cros si alte exercitii pe teren variat, legate de depasirea obstacolelor si de orientare. La anumite intervale de timp, pentru o mai deplina si mai activa manifestare a indeminarii copiilor, este bine sa se innoiasca si sa se schimbe atit exercitiile cit si conditiile de executare, in sensul alegerii unor conditii noi, mai dificile.
Pentru a perfectiona coordonarea miscarilor, precizia si economicitatea lor, se includ in lectii sarcini si teme din ce in ce mai complicate, care impun respectarea riguroasa a parametrilor spatiali si temporali stabiliti ai miscarilor, precum si exercitii de relaxare si de echilibru.
La perfectionarea preciziei de orientare in spatiu, elevii sunt adesea mai receptivi decit adultii la abordari si procedee metodice de tipul "sarcini apropiate" (de exemplu, executarea elanului pentru saritura in lungime cu pasi obisnuiti, cu pasi ceva mai lungi si mai scurti), "sarcini contraste" (de exemplu, aruncarea mingii la tinta de la distante mult diferite, sa zicem de la 5 la 10 m) si excluderea temporara a controlului vizual (conducerea mingii cu ochii legati etc.)
La virsta scolara, si capacitatea de a mentine echilibrul corpului in regim static si dinamic se preteaza relativ usor la o dezvoltare orientata (unii dintre indicatorii acestei capacitati ating in jurul virstei de 12-13 ani un nivel apropiat de cel al indicatorilor adulti). In educatia fizica a elevilor se utilizeaza numeroase exercitii de echilibru: exercitii pe banca de gimnastica si pe birna, mers pe o birna ce se clatina, deplasarea pe fringhia suspendata la ambele capete, jocuri de miscare cu elemente care necesita mentinerea echilibrului in conditii complicate de sprijin.
Functiile analizorului vestibular, de care depinde capacitatea de a mentine echilibrul, se perfectioneaza si cu ajutorul unor exercitii ca cele ce urmeaza: intoarceri, inclinari, miscari de rotare rapida a capului in diferite planuri, alergare cu opriri intempestive si intoarceri, alergare intr-o parte si cu spatele inainte, sarituri cu intoarceri, exercitii acrobatice, exercitii la bara fixa si alte aparate de gimnastica , precum si mers pe patine, pe schiuri, pe bicicleta. Ca procedee metodice se utilizeaza, in special, exercitii de echilibru fara control vizual, executate pe fond de oboseala si excitare prealabila a analizorului vestibular (de exemplu, pe birna dupa numeroase rotari). Dintre procedeele larg raspindite de complicare a cerintelor fac parte: micsorarea suprafetei de sprijin, marirea inaltimii si mobilitatii sprijinului, introducerea sariturilor, intoarcerilor si a altor miscari suplimentare, eliminarea miscarilor de brate care se folosesc pentru a inlesni executarea exercitiului, cresterea tempoului de executare.
Educarea supletei si tinutei
Supletea, spre deosebire de celelalte calitati fizice ale omului, incepe sa regreseze inca din primii ani ai vietii, sub influenta factorilor de virsta. Pe masura osificarii tesuturilor cartilaginoase se micsoreaza mobilitatea in articulatii; catre 13-16 ani se incheie procesul de formare a articulatiilor, acestea fiind din ce in ce mai putin supuse modificarilor morfologice; aparatul ligamentar se consolideaza si, ca urmare, elasticitatea ligamentelor este mai putin perfectibila. Toate acestea se explica prin micsorarea amplitudinii maxime posibile a miscarilor. Astfel, inca de pe la 10-12 ani, procentul de reducere in articulatiile gleznei este de aproape de 25% in articulatiile coloanei vertebrale, mobilitatea scade si mai mult de la virsta de 14-15 ani. Acest regres natural al supletei poate fi contractat eficient in procesul de educatie fizica, cu conditia ca subiectii sa fie de virsta cit mai frageda.
Dupa cum s-a demonstrat prin cercetari speciale, cresterea supletei poate fi mult mai usor dirijata la elevii de virsta mica decit la cei din clasele superioare.
In educatia fizica, catre virsta scolara mare se pune problema asigurarii unui asemenea grad de dezvoltare generala a supletei care sa permita insusirea unor forme desavirsite ale miscarilor fundamentale si manifestarea cu maxima eficienta a calitatilor fizice de baza: indeminarea, viteza, forta, rezistenta. Daca aceasta sarcina este rezolvata, pe viitor nu marirea constituie obiectivul principal, ci mentinerea la un nivel optim a indicatorilor atinsi a supletei.
Educarea supletei la copii are ca prim scop asigurarea dezvoltarii armonioase a mobilitatii in toate articulatiile. Dar in acelasi timp accentul trebuie sa cada, in primul rind, asupra acelor verigi ale aparatului locomotor care au cea mai mare insemnatate in insusirea actiunilor aplicative necesare in viata.
Dupa cum se stie, principalele mijloace de educare a supletei sunt exercitiile de intindere: exercitii de gimnastica cu caracter relativ local, repetate de nenumarate ori, cu amplitudinea maxima posibila a miscarilor si cu cresterea treptata a acestui maxim. Asemenea exercitii se utilizeaza la virsta scolara mica, intr-un regim dinamic activ mai ales, desi se introduce si o anumita doza de exercitii statice si pasive.
Cind este nevoie sa se asigure modificari insemnate in dezvoltarea supletei intr-un timp relativ scurt, se recomanda, in special, urmatoarele proportii in exercitii: 40% exercitii active dinamice, 40% pasive si 20% statice. Au fost elaborate de asemenea recomandari orientative in functie de numarul de repetari, de tempoul miscarilor sau timpul de mentinere. La elevii de aceeasi virsta si sex, supletea se caracterizeaza prin mari deosebiri individuale. Evident supletea este in mare masura o calitate ereditara. Sub influenta exercitiilor care urmaresc dezvoltarea supletei, mobilitatea in articulatii la unii copii creste rapid si substantial, iar la altii incet si neinsemnat.
Una din principalele reguli limitative, care se cere a fi respectata cu strictete la educarea supletei la copii si adolescenti, consta in aceea ca nivelul atins in dezvoltarea acestei calitati nu trebuie sa vina in contradictie cu formarea unei tinute corecte. La virsta scolara se incheie formarea bazelor morfologice ale tinutei si aceasta se transforma intr-o deprindere trainica. In strinsa legatura cu cele de mai sus, paralel cu consolidarea deprinderilor de mentinere a pozitiilor corecte in conditii statice si dinamice, este necesar sa se asigure dezvoltarea proportionala a supletei si fortei in principalele verigi ale aparatului locomotor, de care depinde, intr-o masura hotaritoare, tinuta.
