Comunicarea - un factor puternic

COMUNICAREA - UN FACTOR PUTERNIC

1. Comunicarea - influenta si putere

Influenta poate insemna fie a-l determina pe altul sa ti se conformeze fie pur si simplu o mare similtudine de gandire si comportament intre transmitator si receptor. Intr-un anumit sens, comunicare insemna stabilirea unui numar mai mare de caracteristici comune pentru cei angajati intr-o relatie, si acest aspect al comunicarii ne preocupa pe noi. Citandu-l pe Weber, am putea defini puterea, in termeni generali, drept "probabilitatea ca unul din actorii unei relatii sociale sa se gaseasca in postura de a-si impune propria vointa, in ciuda rezistentei intampinate". Desi aceasta este o versiune prea tare a conceptului pentru a putea fi aplicata in cazul comunicarii, trei elemente ale definitiei sunt relevante: ideea de relatie, ideea de a dobandi controlul asupra altuia si caracterul probabilist al rezultatului. Acesta nu este determinat, ci este numai o asteptare privind viitorul, iar aparitia sa este variabila. Elementul din definitia puterii data de Weber care lipseste conceptului de influenta prin comunicare este coercitia sau forta. Influenta, chiar si in forma extrema a persuasiunii, nu poate fi eficienta decat daca e acceptata de receptor .

Probabil ca cea mai buna caracterizare a influentei ca un concept distinct fata de cel de putere a fost facuta de Parsons, care o considera "un mecanism generalizat prin intermediul caruia sunt determinate atitudinile si opiniile", in special "in cadrul unui proces de interactiune sociala intentionata". In acelasi context, Parsons considera influenta drept "un mijloc simbolic de persuasiune": ea "determina decizia celuilalt de a actiona intr-un anumit fel pentru ca simte ca acesta este un lucru bun pentru el, si nu pentru ca prin noncomformare si-ar incalca anumite obligatii". El accentueaza bza normativa a eficientei influentei astfel concepute: "apartenenta comuna, intr-o solidaritate de tip Gemeinschaft, este fundmentul influentei reciproce si constituie pentru sistemele de influenta echivalentul aurului pentru sistemul monetar sau al fortei pentru sistemele de putere". In acceptia noastra, influenta este asadar rezultatul co-orientarii transmitatorului si receptorului in cadrul procesului de comunicare.

In analiza pe care o fac puterii si influentei in cadrul grupurilor, Cartwright si Zander ofera o formulare si o serie de idei care sunt in mod special relevante pentru procesul de comunicare. Referindu-se la conceptul fundamental de relatie de putere, ei sugereaza ca "o persoana are putere asupra alteia daca poate indeplini o actiune care va produce o schimbare in cealalta persoana" . In continuare ei spun ca abilitatea de a-l influenta pe altul depinde de doua componente: anumite "proprietati" ale agentului, pe care le numesc "resurse de putere", si anumite nevoi sau valori ale persoanei influentate pe care le numesc "baze motivationale ale puterii". Ei sustin ca "un act de influentastabileste o relatie intre resursele unui agent si baza motivationala a persoanei influentate". Aceasta conceptie ne va fi de folos in absenta unei analizecomplete a conceptului de putere sociala. In discutia noastra, procesul relevant de influenta este comunicarea dintre un transmitator si un receptor, care poate avea un efect previzibil asupra acestuia din urma, in functie de o serie de variabile care intervin in cadrul relatiei lor si de contextul sau situatia in care are loc comunicarea.

Fara sa existe un singur tip de proces de influenta, exista totusi un numar limitat de "mecanisme" fundamentale pe care influenta le implica in sensul ca efectele comunicationale au la baza relatia sociala dintre transmitator si receptor si, desi fiecare relasie este intr-un anumit sens unica, astfel de relatii sociale pot fi clasificate. Problema este de a gasi o baza corecta pentru stabilirea unei tipologii. In lumina a ceea ce s-a spus deja despre caracterul influentei si despre importanta relatiei de comunicare, o tipologie relevanta trebuie sa tina seama de acea particularitate a transmitatorului care probabil va produce efectele, ca si de motivatia sau orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influenta transmitatorului. In functie de coprezenta unor elemente de acest fel, putem distinge diferite tipuri de procese de influenta. Problema gasirii celui mai economic sistem de clasificare nu poate fi insa rezolvata asa de usor si literatura privind acest subiect nu ofera o solutie optima. Reducand problema la elementele ei esentiale, ne putem indrepta atentia fie asupra caracteristicilor sursei de influenta, fie asupra particularitatilor recetorului, fie asupra variabilelor situationale, in special nivelul de organizare sociala la care are loc procesul de influenta (interpersonal, grup, organizational sau societal). Este greu de sugerat un cadru care sa acorde ponderi egale acestor trei componnte variabile ale procesului de comunicare.

Cele cinci baze ale puterii sau influentei, adica proprietatile agentului sau comunicatorului care ii dau acestuia posibilitatea sa-si exercite influenta sunt: puterea recompensatoare, puterea coercitiva, puterea legitima, puterea referentiala, puterea expertului .

Puterea recompensatoare este definita ca "puterea a carei baza este abilitatea de a rasplati" referinta prima fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale - in special bani sau pozitie sociala. Transferand-o la influenta comunicationala, recompensa ar tebui conceputa in termenii satisfacerii unor dorinte ale receptorului.

Puterea coercitiva se bazeaza pe faptul ca receptorul se asteapta sa fie pedepsit de agent (comunicator) daca "nu se conformeaza incercarii de influenta" a acestuia. Asadar, spre deosebire de puterea care recompenseaza, in acest caz intervine o rasplata negativa. French si Raven considera important sa distinga aceste tipuri de exercitiu al puterii, in special ca puterea recompensatoare tinde sa creasca atractia dintre transmitatorul si receptorul influentei in timp ce puterea coercitiva are efectul invers, cu implicatii foarte diferite pe termen lung pentru relatia dintre participanti.

Puterea referentiala se bazeaza pe identificarea receptorului cu agentul, identificarea fiind definita ca "sentiment al identitatii" sau "dorinta de unificare". French si Raven subliniaza, in acest context, importanta conceptului de grup de referinta si a celui de "sugestie de prestigiu". O persoana sau un grup de prestigiu constituie un model de referinta, cu care incearca sa se asocieze sau identifice altii, care le adopta atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui astfel de proces gasim in numeroase situatii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi si a celui de a se imbraca al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influentei intre prieteni, persoane cu acelasi statut, profesori si elevi, lideri si sustinatori etc.

Puetrea legitima se bazeaza pe intelegerea de ambele parti al faptului ca cineva are dreptul sa pretinda ascultare de la ceilalti. Aceasta acceptare a influentei poate fi reprezentata de o relatie intre roluri, ca intre profesor si elev sau parinte si copil, dar poate exista si pe baza unei angajari reciproce. "in toate cazurile, notiunea de legitimitete implica un cod sau un standard, acceptat de individ, in virtuta caruia agentul extern isi poate exercita puterea". Putem da numeroase exemple in care comunicarea devine influenta datorita acestui aspect al relatiei - mesajul politic adresat simpatizantilor, predica morala adresata de Biserica credinciosilor, rolul de orientare sociala jucat de familie, sfaturile date elevului de profesor etc.

Puterea expertului este influenta care se bazeaza pe atribuirea unor cunostinte superioare agentului, care au efect asupra structuri cognitive a receptorului. Strainul care accepta recomandarile unui localnic, persoanele care afla informatii din ziare, studentul care invata dupa un manual sunt cu totii influentati de comunicare pe baza puterii expertului. Trebuie remarcat ca o astfel de putere este determinata, in foarte mare masura, de contextul situational si institutional, pentru ca prin definitie, receptorul nu este in mod normal in pozitia de a evalua corectitudinea informatiei primite. Producerea unui efect se bazeaza pe definirea, acceptabila pentru receptor, a statutului de expert intr-o situatie si pentru un anumit domeniu.

Aceasta tipologie a bazelor puterii pare sa identifice, ordoneze si, in parte, explice principalele "mecanisme" ale influentei comunicative si corespunde, in general, conceptiei noastre despre comunicare ca proces care implica o relatie sociala. Desi cei cinci termeni care descriu diferitele tipuri de putere sociala se refera, in primul rand, la atribute ale agentului influentei, ei implica si un tip special de coorientare a receptorului. Astfel, recompensa sau coercitia sunt eficiente in cazul unei orientari calculative a receptorului; influenta legitima se bazeaza pe supunerea reglementara normativ; puterea referentiala depinde de identificarea cu comunicatorul; puterea expertului pe increderea si convingerea receptorului. Separat, bazele puterii sunt ineficiente in absenta unei orientari complementare adecvate a receptorului. Influenta prin intermediul comunicarii apare ca rezultat al uneia sau mai multora dintre acsete forme de baza ale relatiei de putere. Tipologia este suficient de generala pentru a da seama de o larga gama de cazuri de influenta, desi nu trebuie sa ne asteptam ca o anumita situatie de influenta comunicativa sa aiba o unica sursa corecta. Dupa cum comenteaza Collins si Raven intr-o alta prezentare a aceleiasi tipologii "foarte rar la un moment dat actioneaza o singura sursa de putere. De obicei, situatia de influente implica diverse combinatii, in care formele de putere se relationeaza non-aditiv si interactiv" .

2. Comunicarea - putere si egalitate

In mare parte, discutia despre egalitate priveste comunicarea de masa, dar ea a acordat o atentie constanta si socializarii timpurii si comunicarii in cadrul familiilor. Opera lui Bernstein, pe care am mentionat-o deja, a continuat sa exercite influente si sa provoace dezbateri, iar ei i s-au adaugat si alte contributii. O adordare demna de atentie este cea a lui Chaffee si McLeod, care diferentiaza doua tipuri de comunicare "orientata conceptual". In primul caz, care prezinta afinitati cu ceea ce Bernstein numeste "cod restrans", accentul cade asupra armoniei si solidaritatii familiare, in timp ce in cel de-al doilea sunt mai importante discutia, argumentatia, ideile si mai marea egalitate. Cele doua metode nu se exculd, dar ponderea relativa a unuia fata de celalalt pare a antrena consecinte pentru comunicarea de mai tarziu, in viata, inclusiv utilizarea mass-media. Desigur, climatul comunicativ astfel descris are legatura cu pozitia de clasa, dar aceasta nu este asa de puternica cum se intampla in cazul tipologiei lui Bernstein[5].

Cele mai numeroase studii privind puterea si egalitatea in domeniul comunicarii de masa privesc vechea disputa despre masura in care mass-media extinde si consolideaza puterea clasei conducatoare sau alte interese dominante. Remarcabila in acest sens este dezvoltarea unei scoli de analiza politico-economica, ce incearca sa stabileasca relatii intre evolutiile din structura comerciala si cea de piata a mass-media si continutul a ceea ce acestea produc. In afara de aceasta, principala directie a fost analiza "discriminarilor" media fata de o serie de minoritati, sau grupuri dezavantajate, incluzand emigrantii, sindicalistii, cei care revendica, bunastarea, deviantii, tinerii. Dovezile adunate arata ca astfel de grupuri sunt adesea tratate in rubricile de stiri in mod tendentios, cu mijloacele atentiei selective si omisiunii, presupunerilor si asociasilor nefavorabile. Sunt importante notiunile de "discurs dominant" si "lectura preferentiala" cea din urma referindu-se la procesul prin care audienta este dirijata catre inteprinderi favorabile autoritatii existente.

Lucrarile de acest tip isi extind obiectul dincolo de analiza stirilor, ocupandu-se si de alte productii culturale. O teza influenta a fost cea a lui Parkin, care a sugerat utilizarea unor sisteme alternative de semnificatii in codificarea si decodificarea comunicarii publice, pe care le-a numit "dominant", "subordonat" si "radical". Hall le-a botezat coduri, referindu-se la cel de-al doilea ca "negociat", iar la al treilea ca "opozitional".

Primul implica transmiterea si receptarea mesajelor in conformitate cu un concens dominant, confirmand relatiile de putere care exista. Al doilea se refera la transmiterea mesajelor in maniera jurnalistica obiectiva, care permite o oarecare distantare si neutralitare a relatiilor de putere. Al treilea priveste fie posibilitatea de expresie a minoritatilor, daca e cazul impotriva consensului dominant, fie "lectura" comunicarii publice din punctul de vedere al unei substructuri deviante si rezistente, sau pur si simplu al unei conceptii alternative despre lume.

Mai sunt si alte cateva orientari care merita a fi mentionate. Edelman a scris despre penetrarea puterii in toate formele de comunicare publica-prin mituri, simboluri si stereotipuri. Mueller a analizat mecanismele legitimarii si dominarii prin utilizarea limbajului politic si a dezvoltat notiunea de "comunicare distirsionata"-manipulare deliberata a limbajului si controlului a canalului de comunicare in scopul mentinerii puterii. In aceasta versiune, opusa  distorsiunii ar fi comunicarea deschisa, libera, participativa, critica, interactiva care incurajeaza accesul larg si dezvoltarea talentelor si priceperilor. Temele sunt mai multe, dar una care merita a fi remarcata priveste ideea declinului "sferei publice" sub impactul fortelor comerciale care se intreapta spre consumerism si individualizare si concomitent, catre privatizare si detasare de preocuparile sociale mai largi .

Cu privire la aceasta tema sunt relevante lucrarile lui Sennet si Gouldner, care atrag atentia, in diverse moduri, asupra scaderii importantei dezbaterii politice, discutiilor si partizanatului, care constituiau marca societatii democratice. Este un ecou al unei mai vechi teme privind critica societatii de masa, dar care dobandeste o relevanta noua odata cu dezvoltarea "societatii informatizate". Si ca sa si achitam datorii mai vechi, trebuie sa mentionam si Scoala de la Frankfurt si lucrarile lui Habermas al carui concept de "competenta comunicativa" reuneste analiza ligvistica, politica si sociologica si implica idei similare celor asociate cu conceptul de comunicare distorsionata.

Un paragraf aparte e potrivit a fi destinat exploziei cercetarii si teoriei  care priveste genul si comunicarea care asociaza strans studiul comunicarii cu problema inegalitatii femeii. Problemele abordate in acest domeniu includ: imaginea (adesea subordonata si stereotipa) a femeii in mass-media; diferentele dintre sexe in toate tipurile de comportament comunicational; potentiala influenta mass-media in socializare si conferirea de roluri si exploatarea femeii, in special pornografice. Au fost studiate si oportunitatile pe care le au sau nu femeile de a lucra in mass-media, ca si posibilitatea dezvoltarii unor forme de cultura alternative feministe. Cativa dintre autorii relevanti care au scris pe aceste teme sunt: Tuckman, Millum, Ferguson, Butler si Paisey, Baher si Gallagher.

Lucrarile elaborate in legatura cu femeile si comunicarea au afinitati cu cercetarile asupra altor grupuri excluse sau minoritati, studiul culturii populare s-a dezvoltat in cadrul "studiilor-culturale", acordand o atentie speciala unor forme culturale care alta data ar fi fost tratate ca non-culturale sau chiar patologice. In raport cu tema puterii si a egalitatii, se face efortul de a examina cultura populara din punctul de vedere al grupurilor marginale sau oprimate, care includ tinerii, negrii, saracii, populatia lipsita de educatie. Pentru acestia, stilul vestimentar sau alegerea muzicii ascultate pot constitui moduri de autoexprimare si opozitie (Hall si Jefferson; Hebdige). Se folosesc adesea metoda etnografica si orientarea critica, acestea oferind posibilitati mai bune de intelegere a modalitatilor de comunicare decat metodele obisnuite ale analizei textuale[7].

Comentariile care au ramas de facut cu privire la putere si egalitate sunt oarecum disparate, desi nu lipsite de importanta. Una dintre directiile de cercetare are drept obiect "golurile de cunoastere" - inegalitatea structurala prezenta in distribuirea informatiei.

Inegalitatile se refera in cea mai mare parte la educatie si diferentele de clasa sociala, iar cercetarea a fost preocupata de dimensiunile lor (marimea "golurilor") si contributia mass-media la agravarea sau estomparea lor.

In principiu, mass-media fiind informative si accesibile ar trebui sa contribuie la contribuirea unor goluri cauzate initial de diferentele de experienta educationala. Exista dovezi ca aceasta se intampla, dar cei cu un an mai mare "potential comunicational" continua sa ramana in avantaj si noi goluri apar, in timp ce cele vechi sunt umplute. Daca exista discrepante intre grupurile sociale din societate, unele si mai mari apar la scara globala si sunt si ele sistematice si rezistente la schimbare. Inegalitatile de asta data sunt cele dintre societatile avansate si cele mai putin dezvoltate. Primele tind sa controleze sau sa ocupe cele mai multe dintre canalele de comunicare internationala, rezultatul fiind numai alela ca ele sunt mai bine servite, de informasia relevanta, ci si faptul ca ele sunt in postura de a furniza lumii mai putin dezvoltate informatii si idei care sunt mai mult in interesul trasmitatorilor nu a receptorilor. Acest dezechilibru a dat nastere conceptului de nou imperialism imperial cultural, care inlocuieste fostul conolialism economic si politic cu efecte comparabile acestuia. Natura si proportiile problemei au fost bine scrise si documentate (de exemplu de McBride, Tunstall, Boyd-Barrett, McPhail, Lent si Gifford), dar solutiile par indepartate si inacsesibile din punc de vedere politic .

Exista de multa vreme o dezbatere politica, profesionala si intelectuala privind aplicarea tehnologiei electronice la nevoile minoritatilor si la cele locale, cu scopul de a contrabalansa puterea unor mass-media centralizate si cu larga distributie. Tradisia acestei linii de cercetare nu este foarte puternica, cercetatorii fiind atrasi de impactul marilor media, dar exista cateva lucrari despre acces si participare, iar aparitia unor noi media, aducand promisiunea unor abudente de canale si a unui potential interactiv a stimulat reflectia si cercetarea. Problema cheie este cum vor fi definite utilizarii noilor media si cum va fi exploatat potentialul lor - ca extensii ale sistemelor existente de distributie in masa sau pentru o mai larga participare si antrenare a minoritatilor. Noile media par sa ofere sansa lichidarii golurilor informationale, dar realizarea efectiva a acestui fapt va depinde de distributia resurselor si abilitatilor. Nu exista motive sa asteptam o restribuire in favoarea celor mai putin puternici si avand un potential comunicational scazut.

3. Comunicarea fata in fata cu presa

Presa nu este avida de bilanturi si date despre situatia ei prezenta si viitoare; patronii de presa si marii ziaristi lasa rareori in grija altor actori sociali sarcina de a-i analiza evolutia, presarata cu dificultati de tot felul[9].

Aceasta practica prezinta insa, cateva incoveniente. Cel mai important dintre ele este ca, pe langa o supraabundenta de date, informatii si previziuni in legatura cu anumite aspecte, persista cateva "gauri negre" semnificative; acestea vizeaza in general ceea ce am putea regrupa in expresia "calitatea informatiei produse": raportul cu sursele, functionarea echipelor redactionale, relatiile cu societatea civila, metodele folosite pentru a depasi situatiile de convenienta cu diferitele puteri. Presa franceza sufera printre altele si de o boala a structurilor, mostenire eteroclita care lasa sa coexiste grupuri de presa de marime mica, ce incearca sa isi pastreze teritoriul, cu cativa magnati sau interesati sa castige spatii publicitare decat sa isi construiasca in mod durabil un public.

Rezultatul in ansamblu arata, cu doar cateva exercitii notabile ca presa franceza a slabit incetul cu incetul legaturile cu cititorii aparand un stadiu ce poate fi ineversibil si de natura ar reprezenta aproape un regres la o situatia anterioara aparitiei marii prese.

Intr-o prima etapa, atitudinea intreprinderilor de presa si a jurnalistilor a fost cel mai adesea aceea de a se delimita clar de lumea comunicarii, deopotriva de tehnici, practicieni si patroni. In presa se impartasea atunci in mare masura parerea ca informarea nu are nimic de castigat daca se amesteca in comunicare, aceasta fiind asimilata publicitatii. De astfel, pozitia anumitor patroni nu se caracteriza nicicum prin lipsa gandurilor ascunse. Cazul lansarii sistemului de videotex Télétel este, din acest punct de vedere, exemplar. Inceputurile respectivului canal au fost marcate deopotriva prin actiuni de refuz si tentative de control. Aceasta oscilatie reproducea in fapt o lupta strategica din interiorul presei intre "aparatorii unei diversificari care se vedea o simpla largire a activitatii cotidiene la alte sectoare si partizanii unei evolutii catre niste "intreprinderi de comunicare" in care informarea este un domeniu printre altele, iar ziarul un suport dezvoltat concomitent cu alte canale disponibile" (J.-M. Charon, 1986)

Dezdaterea ramane inca deschisa in anumite intreprinderi de presa. Cu timpul s-a intrat intr-o a doua etapa, cand in majoritatea cazurilor s- ajuns la o apropiere intre informare si comunicare. Dispunand de mijloace financiare insuficiente, intreprinderile de presa au fost obligate sa cuprinda si activitati comunicationale, ba chiar sa se recomande de "primii specialisti in comunicare". Aceasta tendinta foarte eficienta prezinta analogii cu cea a profesionistilor din cinema care, dupa ce au ignorat comunicarea audio-vizuala sau au tinut sa se delimiteze de ea, ajung astazi sa se puna un mod deschis in serviciul sau. In ambele cazuri, problema nu este atat ca specialistii, artistii, intelectualii si editorii "si-ar fi vandut sufletul" comerciantilor, cum denunta unii critici cu conceptii impregnate de paseist; ci este a sti daca mai exista conditiile necesare unei nivel satisfacator de creatie cinematografica si a unei productii/difuzari autonome a informatiei.

Iar daca functionarea comunicarii nu este posibila fara anumite exigente in crearea formelor in domeniul imaginii si sunetului, nici fara a produce informatii (contrar unei conceptii unei conceptii frecvent exprimate de catre cineastii, criticii si ziaristii) nu trebuie sa ne asteptam ca ea sa isi ia sarcina crearii defilme sau producerii informatiei in ansamblul sau.

Asa cum explica Yves de la Haye (1986), presa moderna s-a debarasat progresiv de sarcinile sale de anchetare, cautare sau chiar verificare a informatiei. Hervé Brusini si Francis James ajung la concluzii asemanatoare pentru jurnalele si magazinele televizate; evolutia s-a facut dinspre un jurnalism de ancheta inspre un jurnalism de examinare (H.Brisini si F.James,1982) .

In pofida unei stralucite stralucite contemporane ce isi propune sa mearga in contra curentului, functionarea organelor de informare este in general de asa natura incat ziaristii-de la corespondentul local pana la cel din strainatate- nu au mijloace pentru a ancheta: ei au devenit experti ce lucreaza asupra unor documente sau rewriters ce folosec ca surse texte pre-gatite(comunicate de presa, dosare de presa, etc).

Deja fenomenul in sine este nelinistitor si devine cu atat mai nelinistitor cu cat, in paralel actiunea servicilor de comunicare s-a intarit considerabil. Unei prese slabe, prea putin preocupate sa ancheteze si slab sustinute de cititori, i se opun de acum incolo in toate sectoarele vietii economice, sociale si culturale, servicii de comunicare(si de relatii publice) bine organizate, care recurg la competentele unor profesionisti din ce in ce mai calificati. Nu numai ca ziaristii sunt solicitati mai mult decat solicita, pentru a participa la manifestari si operatiuni dintre cele mai diverse si subiectele articolelor le sunt adesea propuse; dar, mai mult in cea mai mare parte a cazurilor insarcinatii cu comunicarea le inmaneaza dosare de presa foarte complecte cu texte gata pregatite.

Plecand de la aceste dosare ziaristii isi redacteaza articolele, cel mai adesea foarte putin timp. Rezultatul este ca de la un ziar la altul se observa o destul de mare "comunitate" de fapte si date citate in articole diferite pe care marcile stilistice si ideologice proprii fiecarui ziar nu reusesc sa o disimuleze; o revista a presei asupra unei chestiuni ce tine de informarea specializata, de exemplu, este suficienta pentru a evidentia aceasta evolutie a presei. In general coincidentele sunt surprinzatoare. Mai mult, chiar daca ziaristii continua in functie de anumite criterii in principiu de ordin profesional, sa aleaga intre ceea ce si ceea ce nu trebuie reprodus din comunicatele de presa, sa nu uitam ca insasi natura acestor comunicate face dinainte obiectul unei negocieri-uneori tacite-intre atasatii de presa si ziaristi; si, in cele din urma, textele primilor, fie ei atasatii unei primarii sau a unei mari inteprinderi, sunt adeseori reluate aproape in extenso.

In sfrasit trebuie amintita si extinderea anumitor practici ce asimileaza publicarea unor informatii de serviciu, dau a unor articole de prezentare a unor manifestari (spectacole, de exemplu) cu obisnuita cumparare de spatii publicitare de catre organizatori; rezluta uneori o anumite nediferentiere intre redactional si publicitar. Nu toate organele de informare sunt atinse in aceeasi masura de dinamismul serviciilor de comunicare. Tendinta este de a tinti mai ales catre presa specializata si presa cotidiana regionala, care par a rezista cel mai putin. La fel, in cazul televiziunii, daca statiile regionale ale FR3 se feresc sa se transforme intr-un instrument de promovare a personalitatilor politice locale, ele sunt mai sensibile la farmecul colectivitatilor locale moderniste al asociatilor profesionale si mai ales al statiunilor turistice. Astfel, Hélène Goyet si Jean-Michel Salaün au observat ca in 1984, timp de doua luni 59% din subiectele reportajelor din Journal des Alpes priveau modul de petrecere a timpului liber, o proportie importanta (27%) fiind direct inspirata de statiunile de schi "Journal des Alpes prezinta un fapt Alpii de Nord prin ochelari (de soare) parezienii. Singurele legaturi constante cu mediul local sunt cele intretinute cu sectorul turismului, al culturii sau al sportului. Accentul este pus pe spectaculos, ludic"

Complicitatea care s-a instalat incetul cu incetul intre comunicare si presa actioneaza in defavoarea acesteia din urma din cauza slabiciunilor ei structurale si a inexistentei, in societatea franceze a unei traditii de independenta suficienta de ferma a jurnalismului fata de "puteri". Efectele sunt foarte profunde. Ele nu se limiteza la relatiile cu sursele de informare, la aleferea subiectelor si la modul de tratare a acestora, ci ating in egala masura principiile jurnalismului.

Uneori, insasi calitatea informatiei este pervertita de constrangerile comunicarii. Joachim Marcus - Steiff a studiat comunicarea medicala in cadrul echipelor sau la boratoarelor de cercetare, dar obsevatiile sale pot fi extinse. Dupa parerea lui, se pot califica informatiile despre rata de succes a fecundarii in vitro(cea mai mediatizata dintre tehnicile de procreare artificiala), furnizate medicilor si mai ales marelui public, ca fiind "de foarte proasta calitate"; "Informatiile cele mai elementare si indispensabile lipsesc cu desavarsire, iar aceasta absenta a informatiilor importante este mascata de prezenta unor informatii partiale, vagii, ininteligibile sau false, opacitatea astfel creata permitand disimularea slabelor rate de succes real al Fivette" . Cercetarea lui Marcus-Steiff este in curs si urmeaza a fi largita la mai multe tari europene, dar autorul denunta procedee inselatoare evidente: "Cu cat cunoastem mai mult problema cu atat ratele de succes se micsorau: descopeream intr-adevar fara intrerupere, noi "trucuri" lolosite de practicienii pentru a umfla ratele aparente de succes". (J. Marcus- Steiff, 1988) .

S-ar putea considera ca acest exemplu nu priveste sociologia informarii, ci mai degraba cercetarea medicala, competitia dintre echipele de cercetare, relatiile cu laboratoarele si importanta comunicarii stiintifice in sanul unei colectivitati stiintifice date. De altfel, asa se si prezinta de obicei situatia mai ales in cazul unor controverse stiintifice sau al unor descoperiri mediatizate, cum a fost si conflictului aparut in 1988 intre echipa profesorului Benveniste si revista stiintifica Nature pe problema "memoriei apei".

Dar cazul Fivette, desi include si elemente de acest ordin, priveste direct informarea "marelui public" si ne determina sa ne punem urmatoarea intrebare: cum se face ca de aproximativ 10 ani presa, specializata sau nu, publica despre acest subiect informatii de foarte proasta calitate si chiar "distorsionate"? Cum se face ca ziaristii reproduc, aproape fara a le controla datele provenite de la echipele medicale? Raspunsul pune cel mai adesea accent pe insuficienta mijloacelor de investigare de care dispun ziaristii in acest domeniu, ca de altfel si in altele. Exemplul dat mai sus arata isa clar ca acest raspuns este incomplet. Obiectivele urmarite prin actiunile de comunicare ca si metodele cel mai adesea folosite nu pot-nu trebuie-confundate cu cele ale presei in cadrul misiunii sale de informare. Vom mai da un alt exemplu luat dintr-un articol bine documentat scris de un specialist pe tema: "comunicarea de criza-trebuie sa vorbesti? trebuie sa taci?". Autorul, Dominique Vastel, un reputat practician in domeniul, fost director de relatii publice al COGEMA, examineaza in detaliu strategiile adoptate cu ocazia unor restructurari economice campanii de relansare, schimbari de conducere, contestare tehnica a calitatii produselor si mai ales al unor accidente. O prezentare complecta a fiecarei strategii ar fi indispensabila pentru a intelege mai bine acsele acestor diferite campanii . Dar lucrul cel mai interesant de citat aici sunt invatamintele generale trase de autorul articolelor: dupa ce a insistat asupra unei bune imagini a intreprinderii inainte de aparitia crizei si asupra necesitatii unui acord intre conducere si personal, D.Vastel recomanda o politica de transparenta in caz de accident sau de probleme legate de un produs: "initiativa informarii este de-a dreptul esentiala. Cel care vorbeste primul beneficiaza de un avantaj considerabil pe langa mass-media, care ii sunt recunoscatoare ca nu a ezitat sa privilegieze siguranta mai degraba decat sa-si intareasca reputatia. Acesta recunostinta se va exprima printr-un castig de credibilitate in detrimentul tuturor celorlalti emitatori de informatie". Cei care sunt pudic numiti "alti emitatori" sunt evident sindicatele si asociatiile de cosumatori. In sfarsit in cazul crizelor de restructurare economica, autorul propune "o gestionare inteligenta a tacerii" fara autoflagerare publica sau minciuni.

O ultima observatie priveste presa gratuita, cu un statut oarecum hibrid si care, profitand de slabiciunea unei parti a presei cotidiene sau periodice, cunoaste in Franta o dezvoltare remarcabila. Numeroase ziare gratuite au fost obligate sa propuna pagini redactionale din ce in ce mai consecvente si adese ori de calitate. In acest sens, putem considera ca un instrument propriu-zis comunicational poate ajunge sa dezvolte o activitate informativa pentru a-si satisface cititorii. Ceea ce nu se intampla insa intotdeauna fara confuzii; caci publicitatea redactionala se invecineaza aici cu redactionalul stricto sensul, atunci cand cele doua nu se intrepatrund. Informarea nu are insa nimic de castigat din amestecul genurilor.

Bibliografie:

1. Beciu, Camelia, Comunicare politica, Editura Comunicare, Bucuresti, 2002

2. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2000, Iasi

3. Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive in discursul politic, Editura Universitas XXI, Iasi, 2005

4. Dinu, Mircea, Comunicarea, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1997

5. Dobrescu, Paul, Bargaoanu, Alina, Mass Media si Societatea, Editura Facultatii de Comunicare si Relatii, SNSPA, Bucuresti, 2001

6. Fichy, Patriche, O istorie a comunicarii moderne, Editura Polirom, Iasi, 1999

7. Fiske, J., Introducere in stiintele comunicarii, Editura Polirom, Iasi, 2003

8. Gerstlé, Jacques, Comunicarea politica, Editura Institutul European, Iasi, 2002

9. Haines, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucuresti, 2000

10. Haines, Rosemarie, Comunicarea televizuala, Editura Eficient, Bucuresti, 2000

11. Jeanneney, Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutului European, Iasi, 1997

12. Keane, John, Mass-media si democratia, Editura Institutului European, Iasi, 2000

Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere in Stiinta Publicisticii si a comunnicarii, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 1998

14. Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune. Democratie, Editura Tritonic, Bucuresti, 2004

15. McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutului European, Bucuresti, 1999

16. Miège, Bernand, Societatea cucerita de comunicare, Editura Polirom, Iasi, 2000

17. Pailliart, Isabelle, Spatiul public si comunicarea, Editura Polirom, Iasi, 2002

18. Parvu, Ilie, Filosofia comunicarii, Editura Facultatii de Comunicare si Relatii, SNSPA, Bucuresti, 2000

19. Popescu, Cristian Florin, Dictionar Explicativ de jurnalism, relatii publice si publicitate, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002

20. Stoicu, Andrei, Comunicarea publica, Editura Humanitas-Libra, Bucuresti, 2000

21. Zemor, Pierre, Comunicare publica, Editura Institutului European, Bucuresti, 2003