ESTE SAU NU POSIBILA O TEORIE CUANTICA A MENTALULUI ?
In ultimii ani, in stiinta cognitiva s-a manifestat o controversa importanta asupra ideii de a se apela la fizica cuantica pentru explicarea fenomenelor mentale. Promotorii principali ai unui curent de gandire pro-cuantic sunt Roger Penrose (1989, 1994), Henry P. Stapp (1993), Stuart R. Hameroff (1994), M. Jibu si K. Yasue (1996)[1].
Au aparut insa si reactii prin care se neaga natura cuantica sau rolul fizicii cuantice in manifestarea si explicarea fenomenelor mentale si ale constiintei. Spre exemplu, Gregory R. Mulhauser, de la Departamentul de filosofie al Universitatii Glasgow din Scotia, in urma analizei sale[2], considera ca trasaturile mecanicii cuantice sunt extrem de nerelevante pentru producerea si explicarea fenomenelor mentale. El isi intituleaza studiul sau, la care am facut referinta, "On the End of a Quantum Mechanical Romance"[2]. De asemenea, afirma ca nu se poate acorda nici un rol constiintei in influentarea rezultatului unui eveniment cuantic.
Kirk Ludwig, de la Departamentul de filosofie al Universitatii din Florida, Gainesville, SUA, nu vede de ce intre fizica clasica si fizica cuantica ar fi o diferenta in problema relatiei dintre corp si minte[3].
El afirma:
"Problema este generata de un grup de propozitii, toate avand motivatii puternice, dar care impreuna sunt inconsistente:
1. Unele obiecte au proprietati mentale.
2. Constituentii fundamentali ai obiectelor (adica obiectele inscrise in catalogul fizicii particulelor) nu au proprietati mentale.
3. Proprietatile mentale nu sunt conceptual sau definitional reductibile la proprietatile non-mentale ale obiectelor.
4. Fiecare trasatura a fiecarui obiect este deductibila, intr-o descriere completa a ei, in functie de constituentii fundamentali si de proprietatile si relatiile dintre acestia. Problema este aceea ca din (2)-(4) deducem negarea propozitiei (1). Aceasta este problema minte / corp".
Cu alte cuvinte, daca fizica cuantica nu contine elemente specifice mentalului, la fel cum nu contine fizica clasica, atunci prima nu este mai indreptatita decat a doua sa serveasca explicarii proceselor mentale. Vom reveni asupra acestor consideratii.
David Chalmers, matematician la origine, profesor de filosofie la Universitatea Santa Cruz, California, intr-un volum care a trezit un deosebit interes[4], arata ca procesele mentale nu pot fi explicate de fizica actuala, inclusiv de mecanica cuantica, nici chiar de aceea pe care Roger Penrose o propune pentru a acomoda fenomenele mentale.
De ce s-au propus teorii cuantice pentru explicarea proceselor mentale? Fara indoiala, datorita faptului ca intreaga cunoastere neurobiologica, cu toate progresele mari pe care le-a cunoscut, nu a putut explica fenomenele cele mai delicate ale proceselor mentale, spre exemplu fenomenele de intentionalitate si, in general, fenomenele denumite qualia.
Este adevarat, multi neurobiologi cred ca toate procesele mentale se vor putea explica numai prin structurile neurobiologice, dar acesta este un punct de vedere care extrapoleaza conceptual succesele prezente ale stiintei structurale fara nici o certitudine sau temeinica justificare ca aceasta stiinta va explica orice, inclusiv procesele mentale in mod deplin.
In cele din urma, credinta ca totul se va explica prin stiinta structurala, care se bazeaza pe realitatea fortelor fundamentale ale naturii, excluzand orice in afara acestora, este un punct de vedere filozofic si nu stiintific. Recent observam :
"Fara indoiala, procesarea mentala a informatiei sfideaza stiinta structurala de astazi. Ar fi foarte linistitor pentru stiinta daca mentalul ar putea fi explicat prin cunoastere structurala"[6].
Singurul punct de reper sigur pentru tratarea mentalului, in cadrul conceptual al stiintei structurale, il ofera realitatea neurobiologica a creierului, deoarece mentalul nu se poate produce fara aceasta realitate. Dar ea nu poate explica mentalul in mod deplin.
Stapp[7,8] incearca a trata creierul ca un sistem cuantic in care procesele cele mai specifice mentalului se produc in momentul reducerii functiei de unda a creierului[9]. Dar acest lucru ar insemna ca in acest moment sa intervina ceva in plus, dincolo de mecanica cuantica cunoscuta. Stapp nu presupune acest lucru, considerand ca reducerea in sine trebuie sa aduca si caracterul specific mentalului. Cum sa intervina insa specificul mentalului intr-un proces structural fara ca nimic in ecuatiile care descriu starea cuantica dinainte de reducere sa contina ceva din care sa rezulte apoi extragerea fenomenului mental? Important este totusi faptul ca in fata imposibilitatii de a explica mentalul prin fizica clasica, ceea ce este o marturie la care neurobiologii structurali ar trebui sa subscrie, Stapp isi indreapta atentia asupra unui fenomen limita al mecanicii cuantice, foarte cunoscut de oricine a studiat putin aceasta mecanica, reducerea cuantica. Aceasta actioneaza, dupa Stapp, asupra unui camp cuantic al creierului. Teoria sa nu este simplista, dar nici convingatoare.
Penrose face un pas mai departe[10,11]. El arata ca mecanica cuantica actuala nu poate explica procesele mentale informationale non-computationale si nici celelalte fenomene mentale specifice prin reducerea functiei de unda in modul in care este cunoscuta de fizica cuantica. El presupune ca in creier, datorita structurii acestuia, are loc o reducere a functiei de unda intr-un mod nou, necunoscut pana acum, si care ar aduce acel necesar pentru producerea fenomenului mental. Pe de o parte, el propune o extindere a fizicii cuantice, aceea de astazi fiind considerata insuficienta pentru explicarea proceselor mentale. Pe de alta parte, el sugereaza ca structurile unde s-ar putea produce aceasta reducere cuantica mentala ar fi fibrele citoscheletu- lui neuronilor. Deoarece nu poate parasi cadrul fizicii si stiintei structurale, nu face apel la un fenomen nou care sa aduca resurse pentru mental, ci recurge la sugerarea efectului campului gravitational la acest nivel si care ar avea proprietatea generarii mentalului.
Dar campul gravitational este structural, iar forta gravitationala este supusa astazi procesului teoretic avansat de unificare cu celelalte trei forte fundamentale ale naturii. De ce ar fi atunci mai "mai mentala" forta gravitationala decat fortele electromagnetice, slabe si tari?
