Acest rationament a fost dezvoltat mai tarziu de catre W. Mathias Olbers (1758 - 1840) in celebrul sau paradox.
Prin 1823, Olbers considera inevitabila existenta absorbtiei luminii, in baza rationamentului ce constituie paradoxul sau.
El a
aratat ca daca in Universul infinit ar exista o infinitate de stele, uniform raspandite in el, atunci cerul ar trebui sa straluceasca orbitor, intocmai ca suprafata Soarelui. Presupunand - pentru simplificare - ca toate stelele au dimensiuni egale, Olbers a ajuns la concluzia ca suprafata tuturor stelelor vazute de pe Pamant este infinit mai mare decat suprafata sferei ceresti.
