Metode de investigare psihosociala

METODE DE INVESTIGARE PSIHOSOCIALA

Interventia sociala personalizata (metoda casework)

Elaborata in primele decenii ale secolului XX in S.U.A. si importata in Europa in anii "50, metoda casework a marcat decisiv statutul si rolul profesiei de asistent social. Metoda interventiei psihosociale sau serviciul social individualizat a insemnat adoptarea unei metodologii proprii domeniului asistentei sociale in baza careia se reconsidera campul de actiune al acesteia limitat, pana la acea data, la o serie de acte administrative si la acordarea unor ajutoare financiare sau medicale. Metoda casework este rezultatul influientelor primite de asistenta sociala, la inceput de secol XX, dinspre medicina si, ulterior, dinspre curentele psihanalitice si psihoterapeutice care si-au pus amprenta asupra configuratiei teoretice si metodologice a asistentei sociale. Din acest motiv, casework este numit modelul medical in cuprinsul caruia se vorbeste frecvent despre terapie sociala, psihoterapie, terapie de sprijin etc. (Cristian Bocancea & George Neamtu, 1999: 105). Asadar, asistenta sociala si-a construit identitatea in raport cu alte profesii in momentul in care si-a definit o metodologie proprie in forma interventiei sociale personalizate sau casework.

1.1. Postulatele metodei casework

Prima sistematizare teoretica a metodei casework apartine autoarei americane Mary Richmond care, in lucrarile Social Diagnosis (1915) si What is social casework? (1930), prezinta postulatele interventiei sociale individualizate astfel:

fiecare individ sau familie reprezinta un caz unic, de aceea ajutorul acordat trebuie sa fie personalizat si adaptat la particularitatile situatiei clientului;

investigarea cazului trebuie sa aiba in atentie cunoasterea aspectelor obiective si subiective ale problemei cu care se confrunta clientul;

stabilirea diagnosticului psihosocial si a planului de interventie trebuie sa se centreze pe interactiunea persoana-situatie-problema, in sensul valorificarii resurselor de care dispune clientul si cele apartinand mediului social;

actiunea de interventie se bazeaza pe dinamica relatiei asistent-client construita din perspectiva urmatoarelor principii: autenticitate, acceptare neconditionata, empatie, respectarea autonomiei clientului, nondirectivitate, confidentialitate;

cadrul teoretic al interventiei psihosociale este reprezentat, in principal, de psihologia freudiana si post-freudiana a personalitatii si se centreaza pe cunoasterea si dezvoltarea capacitatilor de adaptare si rezolvare de probleme ale ego-ului  (apud. Andree Menthonnex, 1995).

Asadar, interventia psihosociala se centreaza pe persoana clientului, pe adaptarea acestuia la situatie si rezolvarea problemelor rezultate din interactiunea persoana-situatie. Metoda casework are ca obiectiv principal sprijinirea clientului in planul vietii personale si al functionarii sociale. Avand in atentie clientul individual si mediul micro-social (familie, grupul de apartenenta) la care acesta se raporteaza, metoda se bazeaza pe construirea unei relatii asistent-asistat de la persoana la persoana, o relatie pozitiva, empatica si competenta profesional, presupunand de asemenea implicarea, in relatia de ajutorare, a persoanelor din proximitatea clientului. Aceste idei le regasim, in variante mai elaborate, si la teoreticienii de mai tarziu ai abordarii psihosociale precum Gordon Hamilton (anii '40) si Florence Hollis (anii '60).

Aplicarea in practica asistentiala a metodei casework presupune parcurgerea traseului investigatie-diagnoza-tratament, concretizat in urmatoarele cinci etape:

Faza de intalnire este prima interactiune dintre asistentul social si potentialul client, moment care marcheaza decizia inceperii procesului de ajutorare si care pune bazele relatiei de incredere. Aceasta prima intalnire se realizeaza fie din initiativa asistentului social, fie la solicitarea unei autoritati civile sau penale, fie la cererea clientului. Aceste situatii vor influienta diferit evolutia relatiei asistent-client.

Faza studiului psihosocial este etapa cunoasterii persoanei sau/si a grupului familial, a situatiei-problema si a interactiunii lor. Studiul psihosocial nu este o simpla colectie de date, ci presupune, implicit, utilizarea unor tehnici de interventie precum: ventilatia, clarificarea, motivarea, autocunoasterea clientului etc. Alaturi de acestea, asistentul social apeleaza la metodele si tehnicile clasice de investigare (observatia, interviul, documentarea, teste si scale de masurare a atitudinilor etc.) cu ajutorul carora  culege date referitoare la: situatia familiala, materiala si de habitat; activitatea profesionala si pregatirea scolara; factorii bio-psihosociali (sanatate, experiente traite, atitudini, aspiratii, roluri sociale etc.); elementele semnificative ale istoriei individuale; relatii interpersonale fundamentale si secundare; factorii de presiune si cauzele lor probabile; experientele problematice anterioare si modul lor de solutionare, resursele si limitele (constrangerile) clientului; identificarea problemei actuale si evaluarea preliminara a cauzelor ei (C. Bocancea & G.Neamtu, 1999: 108).

Faza diagnosticului psihosocial sau evaluarea situatiei clientului se bazeaza pe datele culese in faza studiului psihosocial si presupune sintetizarea, organizarea si interpretarea acestora cu scopul de a formula corect (realist) problema sociala, obiectivele interventiei si mijloacele adecvate pentru solutionarea lor. Aspectele metodologice legate de forma si continutul unui diagnostic psihosocial au fost multa vreme controversate. Astazi, este aproape unanim acceptat faptul ca un diagnostic descriptiv (prezentarea factorilor implicati si a simptomelor specifice) trebuie dublat de formularea unui diagnostic etiologic (cauzal) care, avand statut de ipoteza de lucru, coreleaza elementele semnificative ale interactiunii persoana-situatie-problema. Asadar, diagnosticul psihosocial presupune atat descrierea situatiei clientului cat si analiza si interpretarea problemei acestuia, antrenand in acest sens operationalizarea unor concepte si teorii. Stabilirea diagnosticului este un demers evaluativ cu caracter ipotetic, flexibil care admite reformulari si evita etichetarea sau stigmatizarea clientului.  

In etapa diagnozei psihosociale, specialistul trebuie sa aiba un raspuns clar la urmatoarele intrebari: cine este clientul? ce tip de persoana/familie/grup sau comunitate este? care sunt problemele? De cand au aparut? Care sunt conditiile (factorii) care au determinat, au favorizat sau au precipitat aparitia si evolutia lor? Care este natura si gravitatea disfunctiei identificate? Care este perceptia clientului asupra problemei? Cum este perceput de anturajul sau? Care sunt asteptarile, obiectivele si resursele sale? Care sunt presiunile sociale exercitate asupra clientului? Ce tip de schimbare este posibila? Care sunt obiectivele imediate si cele de perspectiva? Care sunt mijloacele realizarii lor? Care este pronosticul asistentului social asupra reusitei interventiei psihosociale, apreciate in functie de gravitatea problemei, de resursele clientului, ale anturajului sau si ale serviciului social?  

Elaborarea planului de interventie se bazeaza pe informatiile detaliate cuprinse in raportul de diagnostic si consta in precizarea a trei elemente principale: etapele, obiectivele si mijloacele interventiei. Procesul de asistare este esalonat pe etape planificate pe anumite segmente temporale si este ghidat de obiective operationale (exprimate in termenii unor actiuni concrete). Mijloacele interventiei vizeaza atat resursele umane, materiale si institutionale implicate, cat si optiunile metodologice ale asistentului social.

Faza de realizare a planului sau interventia psihosociala propriu-zisa consta in derularea actiunilor programate si aplicarea tehnicilor de interventie adecvate, mentionand reactiile clientului, modificarile care au aparut, rezultatele obtinute etc. Modul de a actiona este la fel de important ca si continutul actiunii, cel dintai aspect determinand calitatea relatiei asistent-client. Asistentul social trebuie sa aprecieze realist ce poate sa faca pentru client si cum sa actioneze, in acest sens alegand tehnici de interventie directa si indirecta.

Interventia psihosociala (casework) a fost, la un moment dat, un subiect controversat al gindirii si practicii asistentei sociale, mai ales in spatiul britanic. Principala acuza adusa asistentilor sociali, care practicau acest tip de interventie, era faptul ca, in loc sa ofere servicii si solutii practice la solicitarile clientilor, ei se erijau in rolul unor mini-psihanalisti sondand zonele "obscure" ale psihicului uman. Mai mult decat atat, notiunile de relatii terapeutice, introspectie, autoconstientizare veneau in contradictie cu nevoile presante ale clientilor, prea putin dispusi sa-si dezvaluie framantarile interioare. Interventia psihosociala nu isi asuma, totusi, valente psihoterapeutice pentru ca asistentul social nu are nici timpul, nici pregatirea si nici acceptul clientilor sa faca acest lucru. Scopul principal al acestei strategii de interventie consta in dezvoltarea capacitatilor clientului de autocunoastere si dezvoltare personala, de adaptare si integrare sociala. Interventia psihosociala este preocupata mai curand de problemele legate de bunastarea personala si de functionarea sociala a clientilor. Prin bunastare personala se intelege concordanta dintre capacitatile, resursele, potentialul persoanei si nevoile, exigentele, aspiratiile acesteia proiectate intr-un context de viata realist si rezonabil. Functionarea sociala se defineste prin dubla raportare a trebuintelor si expectantelor la resursele si potentialitatile personale si cele ale societatii. Se afirma despre un actor social (individual sau multipersonal) ca are o functionare sociala adecvata daca reuseste sa satisfaca deopotriva exigentele si trebuintele personale si pe cele ale comunitatii din care face parte, datorita capacitatilor proprii si datorita resurselor societatii (Andree Menthonnex, 1995).

Metoda observatiei

Caracteristicile observatiei stiintifice

Observatia este o metoda fundamentala de culegere a datelor empirice, utilizata in stiintele socioumane si in practica asistentiala. Spre deosebire de observatia spontana, folosita in contextul vietii cotidiene, observatia stiintifica este o actiune planificata, ghidata de scopuri si ipoteze, desfasurata dupa reguli precise si indelung verificate.

Observatia stiintifica se remarca prin urmatoarele caracteristici:

- este fundamentata teoretic: utilizeaza concepte, scheme de analiza, teorii si modele explicative cu privire la fenomenele investigate;

- este sistematica si organizata metodic;

- este integrala: 'obiectul' observat este privit ca intreg situat intr-un context determinat;

- este repetabila si verificabila: pentru obtinerea unor date veridice, observatia poate fi repetata, reconstituind pe cat posibil conditiile initiale. Acest lucru nu este insa realizabil in cazul fenomenelor/evenimentelor unice;

- are o finalitate teoretica (testarea sau imbogatirea teoriilor existente; constructii teoretice noi) sau o finalitate practica (vizand schimbarea sociala) bine precizate.

Tipuri de observatie

Investigatia psihosociala, realizata in scopul cercetarii teoretice sau al interventiei practice, poate face apel la un tip sau altul de observatie, in functie de obiectivele urmarite. In literatura metodologica sunt mentionate mai multe tipologii ale observatiei care au la baza criterii diferite de clasificare:

- dupa scopul investigatiei deosebim: observatia exploratorie, observatia de diagnostic, observatia experimentala;

- dupa gradul de implicare a observatorului in contextul realitatii de studiat: observatia externa (nonparticipativa) si observatia participativa;

- dupa gradul de structurare: observatie structurata si observatie nestructurata (calitativa).

Observatia exploratorie se utilizeaza atunci cand nu detinem informatii suficiente despre realitatea ce urmeaza a fi investigata. Astfel de observatii au fost utilizate pentru prima data de antropologi si etnologi in studierea societatilor arhaice. Observatia exploratorie se realizeaza la primul contact al cercetatorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observatie este putin sistematizata, situandu-se la nivelul descriptiv al cunoasterii stiintifice. Practica asistentei sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul ca fiecare client si fiecare situatie problematica reprezinta 'cazuri unice', in felul lor (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 115). Astfel, in etapa de reperare a problemei si de analiza a situatiei clientului, asistentul social realizeaza observatii exploratorii, in cadrul carora isi construieste ipotezele pentru investigarea metodica ulterioara (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial si de planificare a interventiei).   .

Observatia de diagnostic consta intr-o analiza de profunzime a situatiei problematice cu care se confrunta clientul asistat, presupunand interpretarea si incadrarea cazului in tipologia consacrata a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei investigatii stiintifice cuprinde, in fapt, doua componente: un diagnostic descriptiv (diferential) si un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosociala este un demers complex si de durata ce presupune utilizarea unor modalitati de investigare combinate: observatii si interviuri repetate, analiza documentelor. Precizarea diagnosticului diferential consta in descrierea amanuntita a conditiilor obiective si subiective ce caracterizeaza problema de asistenta si analiza sistematica a 'simptomatologiei' cazului respectiv (Rascanu, 1996). De exemplu, in categoria problematica a 'minorilor cu tulburari de comportament', putem repera ca diagnostic diferential cazurile de 'abandon scolar', 'delincventa', 'vagabondaj', 'toxicomanie' etc.

Diagnosticul diferential, descriptiv, trebuie completat de un diagnostic explicativ, care inventariaza cauzele ce au generat problema respectiva. Diagnosticul cauzal serveste elaborarii unui plan de interventie adecvat solutionarii cazului.

Observatia experimentala este utilizata in asistenta sociala, indeosebi pe parcursul derularii planului de interventie prin care se declanseaza procese de schimbare sociala ce reunesc caracteristicile unei situatii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

Observatia externa (nonparticipativa) este utilizata de catre jurnalisti, oameni de stiinta, medici si asistenti sociali. In acest caz, observatorul se situeaza in afara sistemului observat. Acest tip de observatie se recomanda in situatiile in care incadrarea investigatorului in grupul sau colectivitatea-tinta este dificila, inadecvata sau imposibila.

Observatia participativa presupune integrarea observatorului in comunitatea cercetata, pentru o perioada lunga de timp, in scopul unei cunoasteri in profunzime, de tip calitativ. Observatia participativa se defineste prin cateva caracteristici de baza:

- surprinde existenta cotidiana a unei comunitati pentru a obtine o imagine autentica asupra acesteia;

- este un studiu comprehensiv si holistic asupra unei unitati sociale (cultura, subcultura, grup, organizatie, credinte, obiceiuri, modele actionale, interactiuni sociale etc.) ;   .

- este un demers de tip calitativ atat sub aspectul realitatii studiate (aspecte unice, particulare ale vietii sociale), al principiilor si strategiei metodologice utilizate (primeaza abordarea comprehensiva, 'din interior', a fenomenelor sociale; ipotezele si categoriile de analiza sunt flexibile, suportand modificari pe parcursul cercetarii prin confruntarea cu noi date), cat si sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu raza medie de generalitate, teorii interpretative etc.);

- se deruleaza potrivit unor principii si reguli specifice de ordin metodologic si deontologic: observatorul trebuie sa respecte normele de convietuire si obiceiurile colectivitatii investigate; sa nu lase impresia ca este o autoritate si sa nu joace rolul de conducator sau sfatuitor; sa nu socheze prin vocabularul utilizat, prin cunostintele sale sau prin vestimentatie; sa nu forteze situatia de observatie; sa inregistreze cat mai fidel datele empirice; sa manifeste interes egal fata de toti membrii comunitatii respective, pentru a castiga increderea lor si, mai ales, pentru a obtine acordul autoritatilor formale si informale (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 117);

- identitatea observatorului poate fi dezvaluita total, partial sau deloc. De asemenea, gradul de implicare in viata comunitatii poate varia, implicand o pozitie de neutralitate sau una de actor social (membru activ sau membru periferic) ;

- pe parcursul observatiei participative este necesara adesea utilizarea unor observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care este solicitat de catre investigator (asistent social) sa culeaga informatii cu privire la activitatea propriului grup. In asistenta sociala, participantul observator este o persoana din proximitatea clientului care, adesea, sesizeaza institutia asistentiala, formuland si cererea de ajutor in favoarea celui pe care il crede in criza sau in situatie de risc.

Utilizarea observatiei participative in practica asistentei sociale permite o mai buna evaluare a problemelor clientului individual sau multipersonal, surprinde dinamica realitatii traite, conexiunea factorilor obiectivi si subiectivi ai acesteia.

Observatia structurata se distinge prin faptul ca face apel la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de analiza, construite in prealabil, care ghideaza observatia si ordoneaza materialul empiric vizat. Categoriile de observatie sunt clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentari, formulate ca indicatori relevanti care permit analiza cantitativa (statistica) a proceselor si relatiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza operationalizarii unor concepte si ipoteze, este utilizat si sub denumirea de ghid (grila) de observatie. Construirea sistemului de categorii pune problema fidelitatii, validitatii si eficientei acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realitatii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toata gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat) sau non exhaustiv (selectiv); in raport cu gradul de omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (Chelcea, 2001, p. 364).

Observatia structurata este o metoda cantitativa, riguroasa si sistematica. Obiectiile pe care calitativistii le aduc, in mod frecvent, acestui tip de observatie vizeaza faptul ca 'fragmenteaza realitatea sociala atat de policroma, in categorii prestabilite, lasand pe dinafara dimensiuni si aspecte importante si neputand reda complexitatea si fluiditatea interactiunilor umane' (Ilut, 1997, p. 79).

In practica asistentei sociale, se utilizeaza grile de observatie care faciliteaza actiunea de investigare si diagnoza psihosociala. Reproducem grila de observare a efectelor abuzului si neglijarii la adolescenti, pe baza careia pot fi evaluate problemele care apar la aceasta categorie de populatie:

• Grila de observare a efectelor abuzului si neglijarii la adolescenti

Abuz fizic (indicatori): retras/apatic; comportament agresiv; comportament antisocial; incapabil sa aiba legaturi cu cei de aceeasi varsta; se identifica cu 'tipii duri' (punk, gasti); cauta atentia adultilor; probleme cu scoala; fuga de acasa; prostitutie; consum de droguri si alcool; tulburari de nutritie etc.

• Abuz sexual (indicatori): comportament sexualizat; promiscuitate/prostitutie; nesupunere sau bunavointa duse la extrem; izolare; frica/anxietate/depresie; automutilare; gesturi sinucigase; pseudomaturitate; consum de droguri si alcool; fuga de acasa; comportament delincvent.
• Neglijare (indicatori): retras/apatic; agresiv; incapabil sa-si faca sau sa-si pastreze prietenii; obezitate sau alte tulburari de nutritie; consum de droguri si alcool.

Observatia nestructurata (calitativa), spre deosebire de cea structurata (cantitativa), nu face apel la o schema prestabilita de categorii sau ipoteze, acestea urmand sa fie elaborate pe parcursul investigatiei sau la sfarsitul acesteia. Acest tip de observatie se utilizeaza in cercetarile antropologice, in studiile etnografice si in practica asistentei sociale, mai ales sub forma observatiei participative.

Reguli de observare

Utilizarea observatiei, ca metoda fundamentala de investigare psihosociala, presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pregatirea observatiei, la realizarea acesteia si inregistrarea datelor empirice. In acest sens, in orice tip de observatie, cercetatorul (asistentul social) trebuie sa raspunda la un set de intrebari care sistematizeaza activitatea de observare:

• Ce sa observe?
• Cum sa observe?
• Cum sa inregistreze faptele observate
• Cum sa le interpreteze
• In ce scop realizeaza observatia?
• Cum valorifica rezultatele in cadrul planului de interventie?

Cu ajutorul metodei observatiei putem culege date de natura diferita, precum:

- manifestari de conduita (comportamente individuale si colective surprinse in context natural; activitati de joc, invatare sau munca; actiunile si interactiunile umane cotidiene)

- aspecte legate de comunicarea interpersonala (limbaj verbal si nonverbal; calitatea comunicarii; mesajele transmise) ;

- aspecte referitoare la mediul social (conditii materiale si de locuit; reteaua de relatii) .

Asadar, prin intermediul observatiei inregistram, in mod direct, date vizand factorii obiectiv-structurati ai realitatii sociale si, indirect, prin reflectarea lor in acte de conduita, obtinem date despre universul subiectiv-simbolic.

Pentru a culege aceste tipuri de informatii putem efectua observatii integrate sau selective, structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau longitudinale. Indiferent de tipul de observatie pentru care opteaza investigatorul, pregatirea acesteia presupune cumularea urmatoarelor conditii: stabilirea obiectivelor cercetarii, selectarea unitatilor de observare (secventele comportamentale), alegerea tehnicilor de observare si a procedeelor de notare a datelor (Chelcea, 2001, p. 381).

Informatiile culese prin observatii trebuie notate cu fidelitate si la intervale cat mai scurte de timp.

Notele de observatie trebuie sa includa: data, ora, durata observatiei, locul desfasurarii, circumstantele observarii, aparatele utilizate etc.

Opiniile, ipotezele si interpretarile observatorului trebuie notate separat de datele empirice.

Notele de observatie trebuie revazute, completate, corectate si clasificate de indata ce acest lucru este posibil (Chelcea, 2001, pp. 381-382).

Informatiile obtinute prin intermediul observatiilor, completate cu datele culese prin interviuri si analiza documentelor, furnizeaza asistentului social materialul necesar investigarii cazului si clarificarii problemelor clientului in scopul proiectarii unei interventii specializate.