Studii in conservare - o istorie a conservarii

STUDII IN CONSERVARE

O ISTORIE A CONSERVARII

Harold J. Plenderleith

-traducere-

CONSERVAREA

Editori

DAVID SCOTT- Institutul de Conservare Getty, Los Angeles

DAVID SAUNDERS- Galeriile Nationale, Londra

EDDY DE WITTE- IRPA/KIK, Bruxelles

RENE DE LA RIE-Galeria Nationala de arta, Washington

Biroul editurii

6 Strada Buckingham, Londra WC2N 6BA

O ISTORIE A CONSERVARII

Harold J. Plenderleith[1]

Conservarea este un subiect complex dar azi noi suntem preocupati doar de o simpla fateta, anume aceea devotata Proprietatii Culturale. Aici ne referim la antichitati, arta rafinata si monumente, un grup pe care Unesco subdivizeaza, cu o ratiune sfaramicioasa, inspre doua clase, obiecte mobile si imobile. Conservarea acestor obiecte vine doar spre evidentiere cu desteptarea stiintifica din secolul trecut cind metoda a fost fondata pe tehnici de laborator. Conservarea stiintifica apartine virtual secolului prezent. Aceasta ramura a stiintei a avansat enorm in anii recenti, dar azi[2] ne vom referi doar la perioada timpurie, istoria cea primitiva, larg stabilita in experienta personala, si vreau sa-mi cer scuze de la inceput pentru folosirea excesiva a numelui meu. Se pare ca am participat la numeroase activitati de conservare.

Un efort recent de codificare a metodelor care vor deveni bazele practicii conservarii moderne a fost facut in Germania , acelasi lucru fiind realizat in anul 1888 in Muzeul Statului in Berlin. In Berlin, conditia colectiilor Muzeului de Stat si ceea ce a fost curent realizat pentru conservarea lor a fost un subiect de preocupare; autoritatile au cerut o cercetare stiintifica si aceasta a fost condusa de Dr. Friedrich Rathgen . Dintr-o considerabila dar si ravasita literatura, Dr. Rathgen a colectionat retete pentru tratarea antichitatilor suferinde si, stabilind facilitatile in muzeu pentru testari, el a terminat in cele din urma restaurarea , publicind rezultatele in manualul sau intitulat Die Konservierung von Altertumsfundenden . Acest manual a fost facut disponibil ca un ghid in traducerea in limba engleza in anul 1905 de catre fratii Auden din Cambridge . Cartea Dr. Rathgen a ramas pentru multi ani singura documentare de colectie stiintifica din domeniu si in zilele mele timpurii am gasit-o foarte folositoare. Oricum, laboratorul sau din Berlin, pe cit am putut eu sa adun, nu mai exista ca o institutie stiintifica .

In Berlin, conservarea intr-o baza stiintifica a inceput doar dupa primul razboi mondial, si, intr-adevar, ca un rezultat direct al acestuia. Relatarea a spus de cele mai multe ori cum, ca o protejare de posibilele daune cauzate de razboi, un numar mare de obiecte de la muzeul Britanic au fost aprovizionate in sistemul clandestin londonez , si cum, la concluzia ostilitatilor, descoperirea alarmanta a fost facuta astfel incit multe dintre obiecte au suferit foarte mult din sederea lor in nestiinta, intr-un mediu destul de umed si supraincalzit. Petele , amprentele si cristalele eflorescente se vedeau peste tot, si multe artefacte din metal erau intr-o stare de coroziune serioasa. Obiecte din tarile desertice (remarcam piatra si ceramica) erau de obicei topite pentru a fi pline de saruri solubile. Sarurile au cristalizat si recristalizat, daunand in special suprafata. Au fost pierderi de ornament, inscriptii si culoare si emailuri netede, la intindere, incat chiar sensul materialului a fost adesea pus in pericol.

Cat timp a fost adevarat ca o traditie indelungata a restauratorilor capabili a existat in majoritatea departamentelor muzeului britanic , si cu toate ca restauratorii printre epoci au mentinut cu success colectiile intr-o forma frumoasa in conditii normale, tutorii s-au confruntat ei insisi cu un pericol de proportii vaste, care a depasit puterea si experienta lor.

Intelegind in anul 1919 faptul ca facilitatile existente de tratare cu materialul au fost inadecvate, ei au cerut intr-un mod intelept o asistenta stiintifica la cel mai inalt nivel si, la recomandarea societatii regale, Dr. Alexander Scott a fost invitat sa duca la bun sfarsit o investigare si un raport. Domnul. Scot avea atunci 70 de ani. El era un membru mai in varsta al Academiei Regale, avea un laborator privat in St John's Wood si a fost supraveghetor al laboratorului Davy-Faraday al Institutului Regal si presedinte al Societatii Chimice, printre alte lucruri, si a fost binecunoscut pentru interesele intelepte atat in arta cat si in stiinta. A fost o persoana aleasa.

Domnul Scott a inteles ca aceasta functie este serioasa si, cum obiectele nu puteau fi luate din muzeu pentru tratament, el a recomandat ca un laborator de urgenta sa fie infiintat, si aceasta s-a realizat in anul 1920.

Pentru a incepe, erau trei la conducere, un insotitor cam in varsta al Domnului Scott care facea munca de restaurare , un baiat de laborator si predecesorul meu de oficiu care a renuntat si si-a cautat de lucru in alta parte. Am fost numit de laborator in decembrie 1924 de catre Departamentul Cercetarii Stiintifice si Industriale, si abia atunci am invatat intradevar istoria timpurie a laboratorului. Tezaurul a insistat ca laboratorul muzeului sa fie ( si eu am citat) " Pur si simplu un experiment temporar care va fi finalizat in trei ani", dar la sfarsitul celor trei ani, treaba a fost mai mult decat completa asa ca a trebuit sa i se dea perspective suplimentare de dezvoltare. Venitul si intretinerea au fost luate in grija bugetului DSIR, si subventia ce acoperea pretul echipamentelor, chimicalelor si celorlalte lucruri a fost de 100₤ pe an.

Aceasta jalnica alocatie de 100₤ pe an a fost un detaliu semnificativ care era cat pe ce sa ucida proiectul inca de la nastere. Parea ca nimeni nu a fost in stare sa aprecieze munca incredibila ce avea sa fie facuta sau calificarile si echipamentul care vor fi necesare sau timpul care va fi folosit pentru a a face totul intr-un mod satisfacator privind adesea semnificatia unica a obiectelor care cereau un tratament. In ciuda generozitatii Domnului Scott in imprumutarea aparaturii (din laboratorul sau privat) a insemnat ca un timp valoros va fi consumat prin vizite la magazine in speranta dobandirii unei aparaturi de mana a doua si prin rugaminti la prieteni pentru echipamentul esential pentru munca noastra.

Nu m-am putut abtine sa amintesc conditiile in casa numarul 39 Russel Square care a fost alocata muzeului in scopuri de laborator. Doua familii de pompieri au trait la etajele 2 si 3 -nu spun nimic de pisica- in timp ce la primul etaj doua camere incapatoare au fost rezervate ca zone de receptie pentru returnate de "Tub"( sistemul caii ferate subterane al Londrei) pentru tratament. Fiecare camera a fost deja ocupata de o masa foarte grea din scandura de brad lunga de 12 picioare ( cca 360cm) si lata de 6 picioare ( cca 180cm), construita in camere de catre tamplarii muzeului, si aceste mese deja abundau de viitori "pacienti" care asteptau o atentie, alti pacienti fiind ascunsi dedesubt. In jurul peretilor din fiecare camera un sistem continuu de banci a fost aranjat, foarte ingust, asigurat cu canale de scurgeri din abundenta, apa si gaz, toate foarte folositoare, dar cu dren inaccesibil, fara dulap pentru extragere de fum, si majoritatea surselor luminoase electrice in locuri nepotrivite. Totul trebuia sa fie schimbat si remodelat iar mesele taiate pana la o marime rezonabila. La parter era laboratorul chimic, ocupat cu multe recipiente si tigai si in asortimentul vaselor, si cu un dulap pentru fum care se pare ca s-a blocat si nu a putut fi determinata sub nici o circumstanta sa functioneze.

Vizitatorii, care erau numerosi, curiosi sa vada noul laborator, au fost primti intr-un birou invecinat de la parter. Ei au fost impresionati de materialul muzeului dar, cred, mult mai impresionati de expozitia de la subsol, sub o scara intortocheata si ingusta. Acesta a fost contorul de gaze- cel mai mare din cate am vazut! Avea 6 picioare in inaltime si putea usor adaposti 6 persoane mature inauntrul circumferintei sale ample; din partea de sus emiteau antene negre si grele in forma de conducte de gaz facute din fonta, in realitate de 3 toli in diametru, servind un amestec variat de arzatoare Bunsen antice ca de altfel si cateva echipamente de protectie de utilitate indoielnica. Acest contor putea foarte bine aproviziona cea mai mare parte din Bloomsbury cu gaz.

Tamplarii muzeului si inginerii au facut tot ceea ce e mai bun pentru noi, dar din nefericire cu calauzire inadecvata in ceea ce priveste pretentiile stiintifice sau orice idee a activitatii care se intinde pe viitor, o critica aspra care s-a aplicat considerabil in general pe toate partile.

Acum, ca am spus atat de multe pe latura debitului, trebuie sa admit ca am avut reputatie bogata. A fost un adevarat privilegiu sa fiu parte din Muzeul Britanic. Dupa cum laboratorul a fost imprejmuit am avut acces direct la bibleoteca nationala atunci cunoscuta ca Departamentul de Carti Tiparite. De asemenea colegii mei de la muzeu erau cu totii autoritati calauzitoare ale lumii in propriile lor domenii de studiu si era mereu posibil de a consulta direct in materiile savante si, cu ajutorul lor, de a avea acces in a obiecta fiecare in camerele de expunere sau in magazii in scopuri comparative.

A venit timpul ca eu sa raspund la ajutorul lor in mai multe feluri care nu ar fi putut fi niciodata anticipate. De exemplu:

Am facut pentru ei analize chimice simple ale materialelor.

Le-am furnizat descrieri tehnice a specimenelor din sapaturi, folositoare in publicatiile lor.

Le-am pregatit obiecte pentru expunere.

Le-am atras atentia pentru artefactele din expozitie sau din depozit care se parea ca cereau un tratament de laborator.

Le-am sustinut marturiile varstei, sau uzura, etc., nu mai mentionez materiile lumesti numeroase legate de corespondenta tehnica, o rutina a timpului pierdut in toate muzeele.

Laboratorul a functionat in curand, de fapt, ca o prezenta stiintifica care va fi considerata de muzeu ca avand o asa mare valoare incat, dupa aplicatii ulterioare in ceea ce priveste tezaurul pentru existenta sa continua, a fost in sfarsit incorporat ca un Departament matur al muzeului in anul 1931, sub titlul de Laborator de Cercetare. Pentru a obtine o asemenea distinctie a trebuit sa treaca 12 ani de la recomandarea initiala a Domnului Scott si cu priceperea care o aveam in sfarsit sa fim acceptati ca parte a maretei institutii puteam acum sa lansam planul dezvoltarii viitoare cu incredere, finantele erau mai putin restranse si personalul a fost marit.

De la inceputuri, munca noastra a fost plina de interese exceptionale. Howard Carter obisnuia sa viziteze laboratorul anual cu mici fragmente de materiale din mormantul lui Tutancamon pentru analize. Lucas , chimistul sau la Luxor,va sosi pentru a discuta munca sa in conservarea continuturilor mormantului. Leonard Wooley s-a intors la laborator anual din 1926 pana in 1931 cu bucati din material din sapaturile sale din Urul Caldeii. In aceasta perioada el excava in Cimitirul Regal in Ur si se ocupa de mormintele pre-dinastice si sargonide. Am avut ocazia de a castiga o experienta valoroasa in practica conservarii muncind cu el in laborator intr-un sir intins de obiecte- o multime de oale, bronz, argint si aur, apoi mai erau si obiecte incrustate cu o cuoaja, oase, lapis lazuli si conelian, cat si peceti cilindrici de quart, calcit verde, hematita etc.

Pe langa faptul ca era un arheolog foarte ingenios si abil in domeniu, Woolley era extrem de meticulos si practic cu arhiva sa. El insusi a placat restaurarea obiectelor structurale, fiind ghidat de notitele sale de pe teren: obiecte valoroase ca "cei doi berbeci prinsi in tufis", asa numitele "embleme"si numeroase harpe si lire avand turnate capete de taur din bronz, argint si aur au fost astfel recuperate. Un vizitator, un domn Ogden, un mare negustor de perle, a fost atat de impresionat incat a prezentat laboratorului un set complet de echipament necesar pentru a mobila atelierul unui aurar! Toate aceastea au fost foarte incurajatoare! Max Mallowan era pe atunci asistentul lui Woolley pe teren si a lucrat si cu noi. Deasemenea el a venit mai tarziu cu lucrurile proprii din Orientul Mijlociu, din Arpachiyah si mai tarziu din Ninive. In aceasta perioada activa puteam mereu recruta muncitori voluntari, cativa veneau pentru a invata; altii, sa fiu sincer, pentru a ne ajuta sau simplu doar din interes general pentru obiecte. Printre celebritati se numarau : profesorul Grimes, Dame Kathleen Kenyon, Margaret Binyon si Agatha Cristie, care va deveni mai tarziu Dame Agatha si Doamna Mallowan.

Dar acele zile senine au trecut prea repede, o data ce au aparut zvonuri de razboi si restaurarile laboratorului treptat au lasat locul studiilor specifice legate de o posibila urgenta nationala.

In acest timp erau multe apeluri pentru consultatii si sfaturi, de la muzeele nationale si de provincie , de la Catedralele engleze (Canterbury, York, Lincoln, Wells), si de asemenea de la biserici, si institutiile educationale (Charterhouse, Colegiul Eton, Manastirea Stanbrook si cateva universitati). La cererea Ministerului de Externe Britanic, au fost tinute conferinte in Lisbon (Muzeul National) si, la rugamintea speciala, a armatei portugheze din Oporto, si eu am tinut o prelegere la Scoala din Louvre, Paris, in general privind subiectele legate de protectia obiectelor fragile si valoroase in eventualitatea unui razboi.

In anul 1938 urgenta a crescut in amploare iar razboiul parea iminent. In interese de siguranta se parea ca continuturile muzeurilor trebuiau sa fie dispersate de la un capat la celalalt al tarii si locurile posibile erau supravegheate cu aceasta perspectiva in minte. Cu amintiri ale lectiilor invatate dupa Primul Razboi Mondial , interesul era starnit in a gasi acomodarea care oferea un mediu sigur pentru depozitare -nici prea umed nici prea uscat- iar un studiu pe care l-am facut in acest moment era oportun. A fost o criza sub pivnitele a 10 Institutii publice de Arhiva privind o izbucnire brusca si intinsa a mucegaiului. Cercetarea unui micologist profesionist a aratat ca un anumit mucegai verde poate prospera pe pergament si hartie sub conditii considerate sigure, dupa cum aceste mucegaiuri aveau proprietatea de a putea secreta propria lor umezeala. Ca rezultat al cercetarilor ce au urmat, in care Ministerul Muncii a jucat un rol important, s-a dedus in final ca intro atmosfera de 60°F avand un RH (umiditatea relativa) de 60% micro-fungii nu puteau supravietui. Inregistrari continue de T (temperatura) si RH sub conditii variate si in cladiri variate erau pastrate pentru un timp, si acest lucru au dovedit constatarile, astfel incat, de acum inainte, depozitele puteau fi selectate cu incredere pentru depozitarea in siguranta a materialelor din muzeu.

Un mic comitet de savanti si demnitari ai galeriilor au fost pusi sa caute cea mai buna metoda de impachetare si depozitare a tuturor pieselor de muzeu, chiar si sculptura grea, iar comitetul a prezentat pe directorii muzeului in Londra cu data laboratorului care au fost amplificati si publicati de Tutorii Muzeului Britanic in forma unei brosuri intitulata :"Precautiile raidului aerian in Muzee, Galerii si Librarii" si aceasta a fost distribuita intr-un timp bun inaintea declaratiei de razboi din septembrie 1939.

Cand a venit razboiul, o politica de decentralizare a fost indeplinita in realitate si comorile Muzeului au fost dispersate intr-o varietate larga de depozite dar, multumita cunostintelor noastre noi, conditiile sanatoase puteau oricand fi atinse, conditionand aerul ambiant in limite sigure. Imprastierea temporara a permis timpului ca depozitele majore sa fie pregatite de Ministerul Muncii care, sigur, erau echipate de la un capat la celalalt cu instalatii de aer conditionat de incredere pentru a se asigura ca o atmosfera sanatoasa sa fie mentinuta continuu in acord cu specificarile noastre.

Dupa cel de al-IIlea Razboi Mondial toate antichitatile s-au intors de data aceasta intr-o stare perfecta.

In timpul razboiului cladirea laboratorului nostru stricat a fost disponibil pentru atitudinile de urgenta -o urgenta speciala a fost uscarea si sterilizarea a sute de carti dintrun cadran ars apartinand unei librarii- dar dupa razboi cladirea de la Russel Square numarul 39 a trebuit sa fie evacuata pentru ca a fost considerata nesigura. A trebuit sa infiintam un nou laborator in incinta alaturata -un sediu mult mai mare decat cel pe care l-am avut, iar personalul care a participat la razboi s-a intors in curand. A fost virtual dupa razboi, dupa 22 de ani, inainte de a avea primul meu asistent stiintific . Atunci am descoperit ca puteam recruta inca doi , asa ca acum puteam planui dezvoltarea in sectoarele cercetarii care, pana in acest moment, erau inchise pentru noi. Cu aceste noi facilitati, accentul in laborator, gradual se apropia mai mult de latura cercetarii decat de cea a restaurarii.

In domeniul cercetarii Harold Barker a fost unul dintre pionierii din aceasta tara care au dezvoltat C14 ca o unealta arheologica,in timp ce Tony Warner specializat in extinderea de varietati si folosirii de plastic, adezivi si alte materiale sintetice-organice in slujba generala a conservarii.

In laboratoarele de conservare munca de restaurare mergea inca inainte, si multe obiecte lovite au fost salvate in timpul anilor de dupa razboi, remarcabil Comoara Mildenhall, aurul turc Snettisham, obiectele de pe nava Sutton Hoo, si firavele dar foarte frumoasele vase de argint de pe insula St. Ninian din Shetlands.

Robert Organ a avut un succes remarcabil in departamentul conservarii. Era capabil, in sfarsit, de a sugera o metoda de a reduce neplacutul, cornul dificil de argint inapoi la metalul stralucitor. Acest corn de argint a desfigurat atat de multe obiecte. A fost in masura sa aplice procedeele lui cu succes la una dintre faimoasele lire din Urul Caldeeii. O trasatura a activitatii a fost colaborararea apropiata stabilita cu artizanatul avansat al atelierului de matale in proiectarea de giga si de echipamente rafinate, un subiect dezvoltat in mai multe detalii intr-o data mai tarzie in manualul sau cuprinzator intitulat :"Design pentru conservarea stiintifica a antichitatilor".

In anii apropiati (1934, 1937 si 1946) Asociatia Muzeelor mi-a cerut sa le prepar, in scopuri de instruire, o serie de brosuri in prezervarea antichitatilor, tiparituri, picturi si manuscrise si carti obligatorii. Acestea au fost folosite mai tarziu ca materiale de baza pentru munca mai cuprinzatoare, intitulate :Conservarea antichitatilor si a lucrarilor de arta, prima publicata in 1956 . Dupa aparitia in jumatate de duzina in limbi straine au continuat in engleza intr-o versiune moderna sub paternitate literara cu Dr. Anthony Werner care a fost succesorul meu ca si supraveghetor al Laboratorului de Cercetare.

In unele perioade am lucrat in premise temporare, dar cu extensia continua a responsabilitatilor, a devenit aparent ca premisele expediente, nu mai puteau fi tolerate. Laboratorul nostru original a suferit daune de razboi, dar din fericire si miraculos fatada Georgiana pe Russell Square numarul 39 a supravietuit, asa ca, in timp, laboratoarele functionale modene au fost construite pe asezarea originala, acum putandu-se vorbi si de Russell Square numarul 40.

De la retragerea mea am privit cu multa placere cum laboratorul s-a dezvoltat, cu personal in crestere, facilitati, si responsabilitati. A fost acum despartit, de un process asemanator mitozei, formand doua celule pentru a cunoaste cerintele prezentului si le-am dorit ambelor celule numai bine .

Este probabil normal ca intre peretii Muzeului Britanic sa incercam sa locuim, doar in extinderile care au avut loc acolo, dar ar fi foarte inselator unde, am omis sa mentionez, sau, intradevar, unde am minimalizat contributiile valoroase facute de straini. Acesta este in special cazul din Londra, unde, a trebuit sa infiintam Societatea Arheologilor, iar influenta a fost convingatoare, a asemenea autoritati, asa cum s-a intamplat mai tarziu cu Domnul Mortimer Wheeler care a incurajat dezvolatarea studiilor de conservare. Institutul Arheologic, infiintat in anul 1936, este destul de vechi pentru a-si scrie propria istorie a conservarii, in care sunt sigur ca va avea propria contributie in folosirea de metode moderne in sapaturile materialelor arheologice, asa cum a facut si Departamentul monumentelor antice. Un omagiu ar trebui sa fie acordat si Departamentului de Conservare din cadrul Muzeului Vistoria si Albert, cat si laboratoarelor si atelierelor similare aditionale, ale caror nume nu pot fi mentionate aici dar care, datorita eforturilor lor, au ajutat facand conservarea obiectelor arheologice o istorie progresiva asemanatoare cu aceea a medicinei si chirurgiei.

Atat pot spune despre arheologie. Acum trebuie sa ne indreptam atentia spre obiectele de arta. Pentru o perioada mai insemnata de timp au fost interesele in universul artei in legatura cu metodele folosite in restaurarea picturilor si rezultatele tratamentului care prea des depindeau de folosirea formulelor secrete de practicieni necalificati. Orice restaurator autointitulat putea insusi stabili in studioul sau privat, experimentand cum ii placea repictand unde era necesar (si de cele mai multe ori unde nu era necesar), si aceasta a fost sursa considerabila de ingrijorare pentru autoritatile responsabile.

Adoptand o procedura care devenea moderna, o Liga a comitetelor nationale a selectat-o pe aceasta, ca fiind subiectul unei conferinte internationale tinuta in Roma in 1930, si a fost dorinta conferintei ca documentatia si descoperirile sale sa fie stranse si publicate in forma unui Manual al conservarii si restaurarii picturilor. Acesta a fost editat de Helmut Ruhemann, (George Stout) si eu insumi; si a aparut in 1939. Cred ca era una dintre cele mai recente, dar cu privire la publicatiile mai tarzii ale subiectului, acesta este de un interes istoric mai neinsemnat, in ziua de azi.

Riposta americana, violenta sa imediata pentru DIY(fa-o chiar tu) restaurarea picturilor a fost de o mai mare natura stabila. In anul 1925 Edward Forbes a stabilit un departament de cercetare in Muzeul de Arta Fogg, Universitatea Harvard in Cambridge, Massachusetts, cu George Stout, John Gettens si colegii, cu obiectivul studierii materialelor pictate, compozitia si conservarea lor, publicand descoperirile lor. 7 ani mai tarziu, in 1932, ei si-au lansat lucrarea intitulata: Studii tehnice in domeniul obiectelor de arta, si trebuia sa treaca 10 ani pentru a deveni un dezastru al celui de al-II lea razboi mondial. Studiile tehnice asigurau un for mai util pentru publicarea materiilor privind conservarea, si au avut o contributie valoroasa pentru conceptul restaurarii, responsabile, bazate pe maiestria adevarata.

In Anglia in acest timp eu colaboram cu W.G.Constable ( atunci al Galeriei Nationale) in realizarea unei expertize privind selectarea unor picturi de galerie care aratau semne de instabilitate, si o descriere a metodei avea sa apara ca prim articol in noul jurnal american .

Studiile tehnice in domeniul obiectelor de arta a fost recent refacut in intregime in reproducere, asa cum s-a intamplat si cu enciclopedia scurta privind materialele picturii ale lui Stout si Gettens . Pentru istoria recenta a studiului tehnic al picturilor si factorii numerosi care ii implica eu as recomanda o lectura a Domnului Philip Hendy , prefata catalogului pentru o expunere a picturilor curatite si articolul lui Norman Brommelle intitulat "Material pentru istoria conservarii" si, pentru specialisti, manualul cuprinzator al lui Helmut Ruhemann , Curatirea picturilor cu bibliografie si anexe de Joyce Plesters .

Un pas important a fost facut la Galeriile Nationale, Londra, in 1934, cand un consilier stiintific pentru administratori a fost adaugat in cercurile conducatoare in persoana lui F.I.G. Rawlins . Un comitet stiintific consultativ onorific a fost infiintat in acelasi timp (caruia i-am servit timp de 43 de ani) si un laborator a fost fondat in curand ca o afacere desigur (notificarea Faraday cu 80 de ani mai devreme) .

In drumul sau tacut, Rawlins a facut multe, promovand conservarea stiintifica. Interesul sau particular a fost: aplicarea metodelor de cercetare fizice si in special non-distructive in serviciul artei. El a fost primul care a atras atentia asupra valorii folosirii razelor x in studierea structurii picturilor si a accentuat constant importanta prezentei aerului conditionat in galerii, ca si temperaturii, RH-ul, schimbarile de temperatura, si controlul asupra luminii, calitatea si cantitatea lor.

Lucrul antebelic al pregatirii depozitului pentru picturi intr-un depozitar din timpul razboiului a rezultat o cooperare apropiata, aceasta fiind mentinuta intre Galeriile Nationale, Laboratorul de Cercetare din cadrul Muzeului Britanic si Ministerul Muncii, in care consilierul stiintific a jucat un rol important.

O remarca insemnata a fost facuta in cazul picturilor. In timpul sederii lor in depozite speciale, la o temperatura si umiditate constanta, grija periodica a pictorului restaurator nu mai erau necesare, cu toate ca, atunci cand aceleasi picturi au fost aduse in Londra si expuse pe peretii galeriei Nationale acestora le-au aparut cateva bule de aer pe stratul pictural. Atunci picturile au cerut urgent un tratament de restaurare. Aceasta constatare importanta a fost cel mai puternic argument pentru a actiona cat mai repede cu un aparat de aer conditionat complet la Galeriile Nationale, o sarcina importanta care a ajutat la o concluzie de succes.

De la inceputuri neinsemnate am privit dezvoltarea Laboratorului Galeriei Nationale, la inceput sub Rawlins, apoi sub Garry Thomson si colegii sai, intr-o institutie de cercetare mareata recunoscuta in lume . A jucat un rol in conducere in numeroase directii, notabil rezolvand unele dintre cele mai obscure probleme legate de alcatuirea pigmentilor si in special obligand media care parea ca sfida rezolutia.

Nu putem parasi subiectul privind Galeria Nationala fara sa facem referiri speciale la adresa Departamentului de Restaurare din aceeasi institutie, care a avut propria contributie la istoria conservarii si la cercetarea in cadrul istoriei artei. In aceasta legatura particulara orice credit pentru stimularea si incurajarea glasului tehnicilor de restaurare ar trebui sa fie date directorilor consecutivi ai galeriei si poate, in mod deosebit, domnului Philip Hendy al carui succes a fost sustinut de un comitet international de investigatii confidentiale din 1948. Acesta a decurs in expunerea Weaver, din curatirea picturilor .

Acelasi an a marcat nasterea IIC (Institutul International pentru conservare al lucrarilor istorice si artistice) . Noua stiinta, cea a conservarii de muzeu a avansat foarte repede si era necesar infiintarea unui institut national. Ideea a luat forma la inceput in sanul echipei Muzeului de Arta Fogg si s-a implinit cu intregul sprijin britanic. A fost o idee, ca interesele Institutului puteau fi servite cel mai bine fiind stabilite in Londra sub legile engleze, si toata activitatea legala a fost dusa la bun sfarsit, pentru noi, in Londra intr-un randament voluntar. Domnul A.M. Bell, reprezentantul prestigioasei firme juridice al Slaughter si May, a negociat pentru noi Articolele solicitate ale Asociatiei si firma sa a continuat sa serveasca si sa incurajeze IIC gratuit pentru mai mult de un sfert veac. Le suntem deasemenea foarte mult recunoscatori auditorilor nostri, domnilor Peake, Marwick si Mitchel. Domnul Rawlins a fost secretar general al noului Institut impreuna cu mine ca si administrator onorific [iar George Stout ca presedinte], si membrii initiali erau cei care erau savanti marcanti, functionalii muzeului si restauratorii proprietatii culturale care au muncit pentru a stabili practica conservarii pe o fundatie stiintifica .

Primele prioritati ale Institutului au fost date membrilor si publicatiilor, un urmas al Studiilor Tehnice de altadata fiind urgent necesare. Noul nostru Jurnal se intitula Studii in conservare. A venit la lumina in anul 1952 si a functionat fara intrerupere de atunci: acum a ajuns la cel de-al 23-lea volum, si este un tribut de seama editorilor onorifici pe care standardele inalte ale lucrului organizat de Rawlins, primul editor, le-a intretinut.

Urmatoarea miscare de o importanta aparte a fost de a asigura continuitatea sistemului esentelor care a fost initiat in Studiile tehnice si continuat in intregime pe perioada 1943-1952 de R.J. Gettens si Bertha Usilton. Dupa ce s-a stabilit o lista cu referenti, continuitatea a fost efectuata ea realizandu-se multumita editorilor si referentilor voluntari deoarece toti muncitorii din terenul nostru au fost atat de bine serviti cu publicatii esentiale si materiale de referinta. Munca abstracta a crescut in importanta, monografii importante au fost adaugate, iar un grup American si-a asumat acum intrega responsabilitate de a mentine aceasta continuitate, folosind noul titlu AATA insemnand Arta si Arheologia tehnica a abstractelor.

In cursul natural al evenimentelor,echipa de lucru IIC a crescut intr-atat incat cateva tari si-au stabilit propriile filiale nationale. Chiar si in Britania avem propriul nostru grup IIC-UK care se intalneste din timp in timp pentru a asculta informatiile specialistilor. Acest grup a pus in circulatie interesante rezumate din intalnirile sale pentru binele membrilor care traiesc in afara capitalei. A publicat deasemenea o monografie cuprinzatoare intitulata Conservarea in muzee si galerii, un studiu de facilitati in Statele Unite. Acesta este un document de baza de o importanta considerabila pentru istoria subiectului. Alte grupuri regionale din Europa sunt, Grupul Nordic, Grupul polonez si olandez, si in Lumea Noua, Grupurile canadiene si mexicane. Si bineinteles grupul scotian: ar fi existat si un grup galez de asemenea, dar eu personal nu am auzit de el. Grupul American s-a dezvoltat defapt din IIC-AG in AIC, Institutul American pentru conservarea lucrarilor artistice si istorice, in propriile lui randuieli; publica propriul Buletin acum de 2 ori pe an.

Este clar ca se mai pot spune multe lucruri despre IIC, cum s-a dezvoltat si a influentat istoria conservarii, dar trebuie sa fim multumiti aici stabilind ca se pare ca si-a atins obiectivele ajungand la standarde inalte, in colectarea si propagarea de documentatii solide, in atragerea membrilor restauratori spre o reputatie recunoscuta in intreaga lume. Intradevar este vorba si de aspiratia tuturor tinerilor tehnicieni din ziua de azi, care cauta sa-si faca o cariera in conservarea proprietatilor culturale, sa fie acceptati ca si asociati ai Institutului, sa fie prezenti la conferintele internationale si, eventual, sa fie calificati ca si membri ai IIC.

Dar nu trebuie sa uitam de faptul ca succesul Institutului depinde, in cele din urma, de membri, iar daca istoria se pare ca accentueaza initiativa Regatelor Unite si Statelor Unite in aceasta privinta, eficacitatea stradaniei lor ar fi in mare parte redusa fara suportul activ al celorlalte nationalitati reprezentand diversitatea intereselor in materialele conservate si metodele folosite in conservarea lor.

Tehnologia conservarii picturilor este acum bine stabilita, multumita activitatii initiale ale lui Constable, Doerner, Eibner, Ruhemann, de Wild, si acelora care au consolidat si au extins munca lor, Stout, Gettens, Pease, Buck, in America si altii. Acestia erau insemnati, mergand prin ateliere si laboratoare din intreaga lume ca si in institutii ca Courtlaud dedicandu-se predarii si aprecierii obiectelor de arta.

Am pierdut Liga Natiunilor in timpul celui de al-II lea razboi mondial si in locul ei avem Natiunile Unite cu sedii in New York. Din aceasta au venit o serie de organizatii interguvernamentale, cea mai importanta pentru istoria noastra fiind UNESCO, dedicata promovarii educatiei, stiintei si culturii, cu un departament special apartinand Muzeelor si Monumentelor.

Unesco a stabilit in noiembrie 1954 si sediile din Paris. A fost finantat de contributiile membrilor Natiunilor Unite, calculate de fapt conform puterii fiecaruia. Responsabilitatile Unesco sunt vaste in orice evaluare, chiar si in cele mai mici dar importante sectoare in muzee si monumente, pentru ca ele acopera intreaga lume, si toti membrii tarilor asteapta servicii de un fel sau de altul. Unesco administreaza prin persoana sa suverana, adunarea generala, si prin conferinte, comitete, publicatii, subventii, invataturi si, unde e necesar, prin reprezentanti ai directorului general fiind numiti sa initieze misiuni in strainatate pentru sfaturi, rapoarte si chiar sa ia masuri active din termenii contractului.

Pentru a intalni solicitari crescande, Unesco a incurajat crearea a doua organizatii nonguvernamentale, prima ICOM (Consiliul International al Muzeelor) care se concentreaza pe problema muzeelor si galeriilor si, recent, ICOMOS (Consiliul International privind Monumentele si Amplasamentele), specializandu-se pe problema monumentelor si amplasamentelor, in atentia arhitectilor, proiectantilor si inginerilor. Aceste doua organizatii nonguvernamentale se completeaza una pe alta: fiecare promovand interesele Unesco.

Unesco a devenit un fel de organizatie umbrela pentru toate intreprinderile majore in conservarea proprietatii culturale, dar erau in continuare solicitari pe care Unesco nu putea sa le cunoasca, probleme privind instruirea tehnica, in mod special in dezvoltarea tarilor, organizarea laboratoarelor regionale, si infiintarea unui tabel permanent consultative cu experti stiintifici, de muzeu, in toate tipurile de activitate de conservare. Pentru a invinge aceste dificultati solutia gasita de Unesco a fost de a creea o intreaga noua organizare modelata esentialmente pe propria structura.

In consecinta, in anul 1959 o noua institutie a fost stabilita, Centrul International pentru preocuparea stiintifica a Prezervarii si Restaurarii Proprietatii Culturale. Dupa cum acest titlu a fost fondat pentru a fi mai mult incomod, Centrul a fost rebotezat ICCROM, insemnand Centrul International pentru Conservare, Roma. Urmand o intelegere negociata cu Guvernul Italian noul centru avea sa aiba baza la Roma si a luat nastere oficial cand 5 natiuni s-au alaturat si ele formand nucleul original. Veniturile lor veneau de la orice natiune (deja membra a Unesco) care au ales sa le devina membri, donatia anuala pentru membri ridicandu-se la 1% din donatia lor anuala pentru Unesco, Unesco insasi oferind suport financiar suplimentar in timpul anilor de formare.

Am fost apropiat, cu omagii de directorat si, cum acolo erau cativa savanti conservatori disponibili, si cum eu ajunsesem la varsta de retragere, am acceptat sa devin Directorul Fundatiei. Pentru urmatorii 14 ani ne-am facut casa la Roma.

Guvernul Italian, o companie principala in organizare, a emis obligatiile sale cu o generozitate maxima. A asigurat o suita de 10 camere pentru a fi folosite ca si sedii ale noului Centru, cu caldura, lumina, curatenie, telefoane si echipament de servici, si aveam 6 servitori civili italieni sub un secretar executiv care aveau rolul de personal de oficiu. Asistentul meu direct a fost istoricul de arta Belgian, Paul Philippot, fiul faimosului restaurator care a fost responsabil pentru conservarea multor picturi flamande primitive de prima importanta, in atelierul sau la Muzeul Cinquantenaire, si mai tarziu la Institutul Regal de Patrimoniu Artistic (IRPA) in Bruxelles.

Centrul a fost condus de un consiliu, constand dintr-un numar de membri permanenti si alti membri alesi. Membrii permanenti erau, un reprezentant al UNESCO, directori ai ICOM si ICOMOS, directorul Institutului Central de Restaurare in Roma si directorul IRPA in Bruxelles. Membrii alesi erau din diferite tari care aderau la Centru. Consiliul s-a intrunit in fiecare an si si ne-a aranjat programul de lucru.

Prima mea datorie a fost de a calatori, de a vizita multe tari, uneori ca misiuni ale UNESCO, alterori in contul Centrului, dand sfaturi in activitatea de restaurare si aranjand in unele ocazii, pentru ca munca sa fie dusa la bun sfarsit. Unul se straduia sa stimuleze interesul in conservare, sa incurajeze organizarea laboratoarelor si sa evalueze studenti potriviti pentru instruire in Roma.

Cum programul nostru s-a dezvoltat si tara dupa tara solicita apartenenta la Centru, eram foarte stimulati si incepeam sa fim siguri de success. De la inceput am fost specializati in instruirea studentilor trimisi noua de tarile membre sau cu burse UNESCO. La inceput subiectele alese erau acelea de un interes maret comun, cum sunt prezervarea pietrei si lemnului, obiectele etnografice, materialele de scris si altele asemenea. Cursurile trebuiau sa fie scurte iar demult erau poate mai mult superficiale. Studentii nostri erau de varste si experiente variate si acest lucru insemna ca o mare parte din instruire trebuia sa fie de o natura tutelara. Fiecare an, s-a observat o imbunatatire in pregatire. Cursurile erau in engleza si franceza chiar foarte devreme am fost capabili de a introduce traducerea simultana. Am emis notite de prelegeri si am incurajat studentii de a participa tinand chiar ei prelegeri, incurajand critica constructiva a eforturilor noastre. Mai tarziu, pregatirea specializata a fost data in prezervarea picturilor murale, si in acest caz facilitatile au fost permise pentru munca practica pe teren.

In 1962 am acceptat o invitatie pentru a tine cateva prelegeri privind materialele in Institutul de arhitectura (Universitatea din Roma) si aceasta a dus la dezvoltari intr-un nou sector de interese. A luat forma unui curs extins al specializarii pentru arhitecti in conservarea cladirilor si amplasamentelor, conferinta fiind tinuta de o lista de profesori invitati de Centru din intraga Europa si de pe langa aceasta. Atat de popular a fost acest curs extins pentru studentii nostri internationali incat un curs in duplicat de o natura similara era folosita acum in paralel pentru studentii italieni de la Institutul de Arhitectura. Instruirile pe teren au fost o caracteristica a acestui curs in Italia si in diferite tari straine.

Printre acesti 150 de profesori care au tinut conferinte studentilor de la Centru in anul recent, Britania a fost reprezentata de nici mai mult nici mai putin decat 15 binecunoscuti chimisti, fizicieni, arhitecti si ingineri.

Roma, plina de comori culturale, are un oras ideal pentru stabilirea acestui nou Centru -un muzeu de paradis al omului- comori deasupra pamantului cat si dedesubtul lui. Este imposibil sa sapam orice fundatie fara sa dezgropam Roma Veche in acelasi timp. Este si un paradis al arhitectilor.

In afara de multimea de galerii si muzee sunt circa 400 de biserici, plus Sfantul Petru si colectiile considerabile din Vatican, cele mai importante de felul lor din lume. Alte orase din intreaga Italie sunt bogate in obiecte de arta si antichitati. Curand ne-am format impresia ca orice din Italia cerea o conservare, dar conservarea si studiile de istoria artei sunt luate in serios de italieni incat totul   este tinut sub supraveghere. Instituto del Restauro si deasemenea Italia Nostra au avut grija de asta. Autoritatile din Roma au asigurat studentilor nostri intrari libere la toate muzeele si galeriile de arta, chiar si la monumente care normal nu sunt disponibile publicului.

In timp ce preadatul a fost particularitatea principala, serviciile pentru comunitatea italiana si conservarea de pretutindeni le-a fost data o prioritate inalta. In Florenta, sotia mea si cu mine eram de fapt in oras in acea dimineata fatala (noiembrie 1966) cand Raul Arno a iesit din matca si a facut atat rau tezaurului national. O data ce drumurile au fost deschise si am putut avea acces in oras, membri ai conducerii de la Centru au sosit impreuna cu colegii lor italieni pentru a ajuta in aceasta urgenta, si in saptamanile si lunile care au urmat au lucrat cu atatia voluntari doritori de peste tot abordand sarcinile urgente ale conservarii. Centrul a ajutat si el (si inca o face) cu problemele din Venetia, legate in mare masura de monumente si de salvarea proprietatii bisericilor. In Tuscany si in Friuli am luat parte in actiunea de salvare care a urmat cutremurelor dezastruoase in aceste districte (in 1976). Mai departe, noi am fost in asociatie cu UNESCO in operatiile importante facute pentru salvarea monumentelor din intreaga lume: Templele Nubian in Egipt si in Sudan, Mohenjodaro in Pakistan, mormantul trac al lui Kasanluk din Bulgaria, Borobudur din Indonezia, Hanuman Dhoka din Nepal, Sokulam din Coreea, Bonampak din Mexic si frescele faimoase sigeriene din Srilanca, ca si multe alte proiecte care se gasesc inregistrate in rapoartele noastre si in buletinele informationale UNESCO intitulate: Patrimoniul Cultural al Lumii si Curierul UNESCO. Aceste misiuni au fost pline de interese si de cele mai multe ori nu fara aventuri.

Lasand la o parte dezvoltarea obisnuita in numarul de membri, cel mai important eveniment in viata Centrului a avut loc in anul 1970 cand Guvernul generos

ne-a oferit noi sedii intr-o parte a cladirii istorice de secol 17 numita l'Ospizio di San Michele, care este situata in malul de sud al Tibrului. Aceasta ne-ar asigura cu 8000 de metri de spatiu pardosit. Centrul este acum gazduit in aceasta parte care se extinde in jurul unui patrulater central la nivele variate de la 5 la 6 etaje, iar organizarea sa are loc sub conducerea competenta al celui de al-III lea director al Centrului, Domnul Berdard Feilden,[74] un architect de renume international avand mare experienta in multe feluri de activitati de conservare arhitecturala, remarcabil in Catedralele engleze.

In aceasta noua dezvoltare a ICCROM ne-am stabilit deja Biblioteca Gulbenkian, si aceasta este in mod activ computerizata, bazata pe procedura catalogata Unisist. Numeroase sali de curs, laboratoare, ateliere, sali de desen sau incaperi de proiectare, ca si sali de receatie pentru studenti, sunt deja existente, deasemenea facilitati de gatit disponibile. Acestea toate ajuta pentru a aduce pe straini impreuna si se distreaza demonstrand dibacia fiecaruia in producerea de vase nationale. Se spera inceperea pregatirilor pentru un salon spatios de intruniri si de galerii de expunere ca si pentru comoditatea in vizitarea profesorilor si a unui numar de studenti. Cu aceasta minunata cladire veche, ea insasi un exemplu pentru Patrimoniul Cultural, speram sa devenim curand "curatitori ai caselor lumii" pentru toate problemele care necesita conservare in terenul nostru ales.

In timpul perioadei mele in birou ca si director, numarul natiunilor sustinatoare a crescut de la 5 la 55, iar azi se ridica la 60.[75] Am vizitat nu mai putin de 54 de tari, cateva in ocazii speciale, si m-am retras ca Director Emerit in 1971.

Am fost foarte privilegiat de a vedea subiectul (conservarii) inflorit asa cum a facut in generatia noastra, si am fost norocos sa am ocazia de a ma alatura altora in facerea de contributii spre final. In acelasi timp vreau sa zic, in concluzie, ca daca interventiile mele personale au fost utile, este datorita faptului ca am avut in spatele meu, Muzeul Britanic si personalul sau de savanti al caror prestigiu maret este cunoscut si respectat in toata lumea.

Harold J. Plenderleith

Nascut pe data de 19 septembrie la Coatbridge, Lanarkshire (Scotia), cel mai mare din cei 4 copii (2 baieti si o fiica) ai lui Robert James

Plenderleith.

A inceput scoala la Academia Gartcherry, Coatbridge.

Familia s-a mutat in Dundee cand Robert Plenderleitha fost numit

professor de arta la Academia Harris, unde a frecventat si HJP.

I s-a acordat Medalia Regala. In octombrie, s-a dus la Universitatea

Sfantul Andrei (Scotia) pentru a patrunde stiinta. S-a alaturat Scolii de

Antrenament pentru Ofiteri.

S-a inrolat in ziua de Pasti si s-a dus la Scoala de cadeti Gailes. Numit

Locotenent secund in Lancashire Fusiliers. Plasat pe Frontul Western, 1

August.

A primit Crucea Militara. Ranit de shrapnel la Ypres si trimis bolnav

acasa. In timpul convalescentei, s-a dus la Colegiul Universitar, Dundee

pentru a-si completa studiile de grad.

I s-a conferit BSc. A inceput cercetarea pentru un doctorat cu profesorul

Alexander McKenzie.

I s-a acordat PhD.

Numit pentru a munci sub Domnul Alexander Scott la laboratorul DSIR

fixat la Muzeul Britanic pentru cercetarea in cazul deteriorarii

antichitatilor din timpul depozitarii in tunelele subterane feroviare

din cauza razboiului.

S-a casatorit cu Elizabeth Smith, la 25 februarie. In perioada anului 1920

a lucrat la descoperirile cauzate de sapaturile Domnului Leonard Wooley

si Howard Carter.

Prima Conferinta Internationala a Departamentul Muzeal International la

Liga Nationala a fost tinuta in Roma. HJP ( care nu a asistat) a publicat

in contul procedurilor in Jurnalul Muzeelor.

Laboratorul DSIR a fost transferat Muzeului Britanic iar HJP a fost

numit Asistent Supraveghetor.

Conservand papirus. Muzeul Britanic.

Studii tehnice in domeniul obiectelor de arta a fost inceputul

publicatiilor.

HJP a contribuit la prima aparitie.

A fost prezent la conferinta Departamentului International al Muzeelor ce

a avut loc in Paris privind Conservarea picturilor.

Prezervarea Antichitatilor publicat de Asociatia Muzeelor. Ales membru

al Societatii Regale din Edimburg. A fost prezent la conferinta

Departamentului International al Muzeelor tinuta la Madrid.

Ales un membru al Institutiei Regale. A fost prezent la conferinta

Departamentului International al Muzeelor in Cairo. Numit de catre

Comitetul Onorific Consultativ Stiintific al Galeriei Nationale, Londra.

Impreuna cu membrii comisiei de cercetare in "afacerea Van

Meegeren".

Examinand fragmente ale pergamentelor Marii Moarte.

Numit profesor de chimie la Academia Regala de Arte.

Conservarea tipariturilor, desenelor si manuscriselor publicata de

Universitatea de Presa Oxford pentru Asociatia Muzeelor.

Impreuna cu Herbert Batten lucrand la descoperirile de la Sutton Hoo.

In biroul sau la Muzeul Britanic cu descoperirile de la Sutton Hoo. Un

portret al Domnului Alexander Scott se vede in spatele sau.

Domnul Alexander Scott retras oficial din functia sa de consultant la

Laboratorul de cercetare al Muzeului Britanic.HJP numit reprezentant

Supraveghetor. "La conservation des peintures" a fost publicata in

Mouseion.

Domnul si doamna Plenderleith s-au mutat in Muzeul Britanic pe durata

Razboiului.

Manualul pentru Conservarea picturilor a fost publicat de Institutul

International pentru cooperarea intelectuala a Ligii Natiunilor. HJP a

ajutat la organizarea distribuirii colectiilor Muzeului Britanic in variate

case de la tara si, in 1941-1942, la mutarea colectiilor la o cariera de

piatra de var de langa Bath.

Numit presedinte al comitetului stiintific consultativ al Galeriei Nationale

Londra (1958).

Prezervarea legaturilor de piele ale cartlor publicata de Muzeul Britanic

In anul1940, HJP a lucrat la descoperirile mormintelor regale anglo-

Saxone de la Sutton Hoo.

Un portret care marcheaza retragerea de la Muzeul Britanic.

Membru al comisiei de ancheta in "afacerea Van Megeren".

Numit primul trezorier al Institutului International pentru Conservarea

obiectelor de muzeu.

A tinut prelegerile Rhind in Arheologie la Ediburg.

Conservarea antichitatilor si lucrarilor de arta publicata de

Universitatea de Presa din Oxford.

I s-a acordat LLD de onoare de Universitatea Sfantul Andrei.

A vizitat Roma in februarie pentru a discuta aflarea "Romei Centrale". A

demisionat din conducerea Academiei Regale de Arta. Ales Vice-

Presedinte al IIC. Ales director al Centrului International pentru studiul

Prezervarii si Restaurarii Proprietatii Culturale cu un contract de 5 ani.

Impreuna cu succesorul sau ca si administrator IIC, profesorul Stephen

Rees Jones, la Conferinta IIC de la Roma.

A demisionat de la Muzeul Britanic in februarie. Numit CBE. A cceptat

functia de Director Fondator la "Centrul Romei", 1 martie.

Impreuna cu Ministrul Educatiei, Jennie Lee, la Conferinta IIC tinuta la

Londra.

La conferinta comitetului pentru Conservare ICOM din Edimburg.

Administratorii Muzeelor nationale din Scotia.

Premiat cu Trofeul Forbes IIC tinand un discurs de recompensa la prima

Conferinta Internationala a IIC, in Roma.

Medaliat cu aur al Societatii de Antichitati de la Roma.

Ales Presedinte al IIC pe un termen de 3 ani. Ulterior este ales Vice-

Presedinte, 1968-1971.

Medaliat cu aur al Universitatii de tineri, Tae Gu, Coreea.

S-a retras de la "Centrul Romei" cu titlul Director Emerit. I s-a conferit

titlul de Membru Onorific al IIC. Este medaliat cu bronz de UNESCO.

Editia secunda a Conservarea antichitatilor si obiectelor de arta

(coautor cu A.E.A. Werner) publicata de Universitatea te Presa din

Oxford.

Domnul si Doamna Plenderleith s-au mutat la Dundee.

Ales un Membru al Academiei Britanice.

Premiul Departamentului US al serviciului de Conservare Interioara.

Oscarul International ICCROM:

S-a retras din Comitetul Stiintific Consultativ al Galeriei Nationale,

Londra.

Moartea Doamnei Elizabeth Plenderleith.

Presedinte Onirific al Societatii Scotiene de Conservare si Restaurare

(SSCR).

A fost prezent la Conferinta Jubileu a Institutului de Arheologie din

Londra in iulie: procedurile au fost dedicate lui HJP.

S-a casatorit cu Doamna Margaret Mac Lennan, la 12 mai. Implinirea

celor 90 de ani in luna septembrie este marcata de prezentarea unei carti

manuscris de memorii de catre colegi din toata lumea.

Este prezentat de ICCROM cu un portret bust din bronz de catre

sculptorul Peter Rockwell.

Medaliat cu argint de catre Comitetul de Conservare ICOM la conferinta

din Edimburg.

A murit la spitalul din Invernes, pe 2 Noimebrie.

O BIBLIOGRAFIE PROVIZORIE A LUI HAROLD JAMES PLENDERLEITH

Andrew Oddy si Peter Winsor

Introducere

Aceasta bibliografie provizorie a fost redactata pentru a marca 100 de ani de la nasterea lui Herold Plenderleith. Sursele includ indexurile numeroaselor jurnale, jurnale abstracte variate, (incluzand AATA), si tiparituri epuizate din datele bibliografice in Muzeul Britanic si ICCROM, impreuna cu o tiparitura epuizata din Reteaua Informatiilor Mostenite Canadiene obtinute de pe internet.

Majoritatea articolelor au fost verificate ca si sursa, insa acelea asterisc nu. Bibliografia este fara indoiala incompleta; Harold Plenderleith a scris numeroase anexe pentru articolele altora si a publicat in jurnale obscure, si nu avem nici un mijloc de a le localiza cu exceptia insusirii de a gasi obiecte de valoare. Am recurs la corectari si adaosuri.

Biblioteca si arhiva de la ICCROM si Departamentul de Cercetare Stiintifica (formal Laboratorul de Cercetare) de la Muzeul Britanic contineau numeroase rapoarte nepublicate si manuscrise ale Domnului Plenderleith. Acestea meritau sa fie notate si conspectate, dar timpul a facut imposibila includerea lor aici.

In final am dori sa multumim bibliotecarilor si colegilor care au raspuns la intrebarile noastre si au verificat cele mai obscure rapoarte, si Anitei Martin care a tiparit manuscrisul.

CHAPMAN, A. CHASTON, si PLENDERLEITH , H. J., "Examinarea cosmeticelor antice egiptene (Tutankamon), Jurnalul Societatii Chimice (1926) (2) 2614-2619.

PLENDERLEITH, H.J., "Raport in examinarea probelor de la mormantul regelui Tutankamon", anexa V in CARTER, H., Mormantul lui Tutankamon, vol. 2, Londra (1927) 214-216.

PLENDERLEITH, HAROLD JAMES, "Testul chimic pentru portelanul fosfatic" in Rackham, B., si Macalister, D.A., "Materialul portelanurilor aglutinante engleze", Revista Burlington 51 (294) (1927) 142-144.

PLENDERLEITH, H. J., "Note de laborator: portelanul englez -un ajutor la clasificari", trimestrial al Muzeului Britanic 2 (1) (1927) 29-32.

PLENDERLEITH, H. J., "Note de laborator: prezervarea legaturilor de carte", trimestrial al Muzeului Britanic 2 (3) (1927) 77-78.

PLENDERLEITH, H. J., "Note de laborator", trimestrial al Muzeului Britanic 3 (3) (1928) 83-86.

PLENDERLEITH, H. J., "Ceramica neagra finisata de la urna mormintelor din Wynaad", piesa 30 (10) (1930) 190.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui H. W. NICHOLS, Restaurarea bronzurilor antice si indepartarea patinei maligne, sfera muzeala a Istoriei Naturale, Seriile Tehnice Muzeale No.3, Chicago (1930), in Jurnalul Muzeului 30 (5) (1930) 188-190.

PLENDERLEITH, H. J., "Conferinta Internationala in Examinarea si Prezervarea Obiectelor de Arta", Jurnalul Muzeului 30 (6) (1930) 221-223.

SCOT, A., si PLENDERLEITH, H. J., "Ecrane de protectie pentru obiectele colorate", Jurnalul Muzeelor 31 (2) (1931) 60-61.

PLENDERLEITH, H. J., "Note de laborator: cupa secolului al XIII-lea si discul de la Catedrala din Canterbury", trimestrial al Muzeului Britanic 6 (1) (1931) 23-24.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui W.F. COLLINS, Coroziunea bronzurilor timpurii chinezesti, Institutul de Metale, Londra (1931), in Jurnalul Muzeelor 31 (4) (1931) 163.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui D. Leechman, "Metode Tehnice in Prezervarea probelor antropologice muzeale", Raportul Anual al Muzeului National din Canada, 1929, Ottawa (1931) 127-158, in Jurnalul Muzeelor 31 (11) (1932) 507-509.

PLENDERLEITH, H. J., "Examinarea si prezervarea picturilor: un rezumat", Jurnalul Muzeelor, 32 (8) (1932) 308-310, 32 (9) (1932) 349-351, 32 (10) (1933) 388-389.

PLENDERLEITH, H. J., "Note in tehnica examinarii panourilor picturilor", Studii Tehnice in domeniul Obiectelor de arta 1 (1) (1932) 2-7.

PLENDERLEITH, H. J., "Examinarea stiintifica a unei tavi de argint persane de secol XI", Jurnalul Muzeelor 33 (8) (1933) 280-284.

PLENDERLEITH, H. J., si Cursitor, S., "Problema lipirii cu adezivi pentru picturi -adezivii de ceara", Studii Tehnice in domeniul obiectelor de arta 3 (2) (1934) 90-113.

PLENDERLEITH, H. J., "Prezervarea Antichitatilor", Asociatia Muzeelor, Londra (1934).

PLENDERLEITH, H. J., "Restaurarea unei mumii egiptene din dinastia a III-a", Mouseion 25-26 (1-2) (1934) 202-204.

PLEDERLEITH, H. J., Metale si tehnica metalului"in C. L. Woolley, Sapaturile din Ur, Vol2: Cimitirul Regal, Administratorii Muzeului Britanic si Muzeul Universitatii din Pennsylvania (1934) 284-298.

PLENDERLEITH. H. J., "Reimprimarea argintului invechit", Buletinul Institutului American pentru Arta persana si arheologie"4 (2) (1935) 72-74.

PLENDERLEITH, H. J., (intocmai), Conservarea gravurilor, desenelor si manuscriselor. I: Natura si rezistenta elementelor constitutive; II: Montarea, depozitarea si prezentarea", Mouseion 29-30 (1-2) (1935) 81-104.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui A. Lucas, Materiale antice egiptene si industrii, Londra (1934), in Analistul 60 (706) (1935) 64-65.

BANNISTER, F. A., si PLENDERLEITH, H. J., "Examinarea fizico-chimica a unei peceti a lui Tuthmosis IV purtator al numelui de dumnezeul Atenei ", Jurnalul arheologiei egiptene 22 (1) (1936) 3-6.

PLENDERLEITH. H. J., "Conservarea gravurilor, desenelor si manuscriselor. III: Deteriorarea si inmanarea in stare buna; IV: Ideea generala a metodelor tehnologice de curatire si de reparatie",Mouseion 33-34 (1-2) (1936) 199-226.

PLENDERLEITH, H. J., Conservarea tipariturilor, desenelor si manuscriselor, Universitatea de Presa din Oxford pentru Asociatia Muzeelor, Oxford (1937).

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui J. Grant, Carti si Documente: intalniri, stabilitate si prezervare, Londra (1937) (locul si data publicatiei sunt necunoscute).

(STOUT, G. L., PLENDERLEITH, H. J., si RUHEMANN, H.) "Conservarea picturilor", Mouseion 41-42 (1938) 1-272.

PLENDERLEITH, H. J., "Note tehnice privind bronzurile chinezesti cu referinte speciale la patina si incrustare", Tranzactii ale Societatii de Ceramica Orientala" 16 (1938) 33-55.

*PLENDERLEITH, H. J., "Stabilirea pretinselor antichitati metalice prin metode stiintifice" in Al-III lea Congres International de Arta si Arheologie din Iran: Memorii, Leningrad, Septembrie 1935, Academia de Stiinte de URSS, Moscova si Leningrad (1939) 156-160.

*(STOUT, G. L., PLENDERLEITH, H. J., si Ruhemann, H.) Manual de Conservare si Restaurarea Picturilor, Oficiul International al Muzeelor, Paris (1939).

(PLENDERLEITH, H. J., si Rawlins, F. I.G.), Precautiile din muzee impotriva raidului aerian , Galeriile si Bibliotecile cu Picturi, Muzeul Britanic, Londra (1939).

PLENDERLEITH, H. J., "Arheologia" in Candler, A. C., Analize spectrografice in Marea Britanie, Londra (1939) 73.

PLENDERLEITH, H. J., "Anexa II: notele Laboratorului" in Phillips, C. W., "Sapaturile dupa navele ingropate din Sutton Hoo", Jurnalul de antichitati 20 (2) (1940) 197-199.

(STOUT, G. L., PLNDERLEITH, H. J., si Ruhemann, H.), Manual pentru conservarea picturilor, Institutul International al cooperarii intelectuale, Paris (1940).

PLENDERLEITH, H. J., "Aplicarea fizicii moderne in examinarea picturilor", Nature 147 (3719) (1941) 165-166.

PLENDERLEITH, H. J., "Descifrarea documentelor carbonizate", Inregistrarile Asociatiei Britanice, Partea Tehnica, Buletin 13 (1941) 2-3; retiparite in Buletin 16 (1946) 43-44.

PLNDERLEITH, H. J., "Cateva aspecte ale lucrului de laborator muzeal", Chimie si industrie 60 (46) (1941) 807-812.

PLENDERLEITH, H. J., Revista "Critica de arta dintr-un laborator" de Alan Burroughs si Din laboratorul geleriei nationale de Ian Rawlins, in Jurnalul societatii regale de arta 89 (4582) (1940-1941) 247-248.

PLENDERLEITH, H. J., "Anexa" la Milne, J. G., "Un tezaur elen", Cronica Numismatica" (1941) 92-94.

PLENDERLEITH, H. J., "Cateva aspecte ale muncii de laborator muzeal", Antichitati 16 (62) (1942) 97-112 (reeditat din Chimie si industrie 60 (1941) 807-812.

PLENDERLEITH, H. J., "Prezervarea obiectelor de muzeu pe timpuri de razboi", Natura 152 (1943) 94-97.

MOSS, A. A., PLENDERLEITH, H. J., si Lucas, A., "Raport asupra mortarurilor si tencuielilor de la Templu" in Thompson, G. C., Mormintele si Templul Lunii din Hureidha (Hadhramaut), Rapoartele Comitetului de Cercetare al Societatii de antichitati din Londra Nr. 13, Londra (1944) 61-62.

PLENDERLEITH, H. J., "Insectele dintre arhive", Asiciatia Inregistrarilor Britanice, Buletin tehnic 18 (1945) 2-6.

PLENDERLEITH, H. J., "Prezervarea obiectelor de muzeu in vremuri de razboi", Proceduri ale Institutiei Regale 32 (3) (149) (1945) 538-548.

PLENDERLEITH, H. J., Prezervarea legaturilor de carte din piele, Muzeul Britanic, Londra (1946).

PLENDERLEITH, H. J., "Raportul tehnic" in Fox, C., O descoperire a fierului perioadei timpurii de Llyn Cerrig Bach, Anglesey, Muzeul National al lui Wales, Cardiff (1946) 87.

PLENDERLEITH, H. J., "Prezervarea specimenelor din muzeu"in Dictionarul lui Thorpe al chimiei aplicate, vol 8, Londra (1947) 247-252.

PLENDERLEITH, H. J., "Picturile curatite de la Galeria nationala", Natura 160 (4068) (1947) 523-525.

ROBINSON, ROBERT, si PLENDERLEITH, H. J., "Alexander Scott 1853-1947", Anunturi mortuare ale prietenilor de la Societatea Regala" 6 (1948-1949) 251-262.

PLENDERLEITH, H. J., O nota privind problemele cauzate de praful din depozite", Asociatia inregistrarilor britanice 19 (1948) 4-5.

PLENDERLEITH, H. J., "Note si izvoare", Asociatia inregistrarilor britanice, Buletin 19 (1948) 4-5.

*PLENDERLEITH, H. J., "Stiinta in serviciul istoriei", Auditorul (1949) 586-587.

PLENDERLEITH, H. J., "Istoria pigmentilor artistilor", Progresul stiintei 150 (1950) 246-256.

PLENDERLEITH, H. J., "Stiinta sprijina BM: "inainte si dupa "exemple", Noutati ilustrate londoneze 217 (5822) (1950) 827-829.

PLENDERLEITH, H. J., si Moss, A. A., "Un comentariu asupra "O prelucrare corecta a pielei"; un raspuns la articolul Domnilor Unwic si Middleton in editia din iunie a jurnalului", Jurnalul Muzeelor 51 (5) (1951) 128-129.

COGNIARD, J., COREMANS, P., si PLENDERLEITH, H. J., "Analize comparative in determinarea picturilor cu ajutorul luminii", Stirile ICOM 4 (1) (1951) 21-22 (in engleza) si 2-3 (in franceza).

PLENDERLEITH, H. J., "Mucegai in spatiul monument", Arhive 1 (7) (1949-1952) 13-18.

PLENDERLEITH, H. J., "Falsuri si falsificatori in muzee", Jurnalul muzeelor 52 (6) (1952) 143-148.

PLENDERLEITH, H. J., "Cateva aspecte privind prezervarea materielelor de muzeu de origine organica: hartie, textile, lemn", Nieuwsbulletin van de Koninklijke Nederlandse Oudheidkundige Bond (1952) 39-42.

PLENDERLEITH, H. J., "Raport tehnic" citat din Mallowan, M.E. L., "Fildes de o splendoare neintrecuta -cel mai frumos si considerabil din Orientul antic Apropiat- descoperit in sapaturile acestui sezon la Nimrud', Stirile ilustrade londoneze 221 (1952) 254-256 si suplimentul p.1.

INNES, R. F., PLENDERLEITH, H. J., si Moss, A. A., "Testul de lunga durata pentru durabilitatea pielei: raportul secund interimar", Raportul laboratorului BLMRA 31 (2) (1952) 380-388.

PLENDERLEITH, H. J., "Raport tehnic" in Schaeffer, C. F. A., Enkomi-Alasia: Povestirea misiunilor din Cipru 1946-1950, Paris(1952) 381-389.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui M. C. Bradley Jnr, Tratamentul picturilor (Partea I-V), Cambridge, Mass. (1951), in Studii in conservare 1 (1) (1952-1954) 45.

PLENDERLEITH, H. J., "De Geschiedenis van Verfstoffen voor artictieke Doeleinden", Natuur en Techniek 20 (1952) 366-372.

ORGAN, R. M., si PLENDERLEITH, H. J., "Descompunerea si conservarea obiectelor de muzeu de staniu", Studii in conservare 1 (2) (1953) 63-72.

PLENDERLEITH, H. J., " Conservarea sabiei si tecii" in Weeler, R. E. M., Fortificatiile Stanwick, Drumul spre nord al lui Yorkshire, Universitatea de Presa din Oxford (1954) 45-47 (Rapoarte ale Comitetului de Cercetare ale Societatii de Antichitati din Londra, Nr. 17).

INNES, R. F., PLENDERLEITH, H. J., si Werner, A. E., "Testul de lunga durata pentru durabilitatea pielei: raportul al-IIIlea interimar", Raportul laboratorului BLMRA 33 (2) (1954) 208-210.

MARYON, H., PLENDERLEITH, H. J., "Lucrarea obiectelor din metal" in Singer, C., si Holmyard, E. J., O istorie a tehnologiei, vol. I: Din perioada timpurie pana la caderea imperiilor antice, Oxford (1954) 623-662.

PLENDERLEITH, H. J., "Note aditionale in problema HuiHsien, Buletin privind ceramica din Orientul Indepartat 6 (3) (1954) 1-5.

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui W. G. Constable, Atelierul pictorilor, Londra (1954), in Studii in conservare 1 (4) (1952-1954) 196.

PLENDERLEITH, H. J., "Nota tehnica in desfacerea fragmentelor de pergament de la Marea Moarta", in Barthelemy, D., si Milik, J. T., Descoperiri in Desertul Iudaic I: Pestera de la Cumran I, Oxford (1955) 39-40.

PLENDERLEITH, H. J., "Restaurarea capului lui Mithra", Jurnalul Muzeelor 55 (1) (1955) 15-16.

PLENDERLEITH, H. J., "Metodele folosite in prezervarea relicvelor cu note pe seama compozitiei si structurii lor" in Battiscombe, C. F., Moastele Sfantului Cuthbert, tiparite pentru Protopopul si Adunarea de canonici ai Catedralei Durham de la Universitatea de Presa din Oxford (1956) 531-542.

PLENDERLEITH, H. J., Conservarea antichitatilor si lucrarilor de arta: tratament, reparare si restaurare, Universitatea de Presa din Oxford, Londra (1956).

PLENDERLEITH, H. J., "Chimia in serviciul arheologiei", Buletinul laboratorului May&Baker 3 (mai) (1958) 22-26.

*PLENDERLEITH, H. J., "Centrul de studii al Noii Rome in prezervare si restaurare", Stirile muzeului 36 (1958) 5-6.

PLENDERLEITH, H. J., si Maryon, H., Figurile regale din bronz in Biserica Gotica Londoneza, Jurnalul de antichitati 39 (1-2) (1959) 87-90.

PLENDERLEITH, HAROLD JAMES, "Centrul Romei", Stirile Muzeului 38 (3) (1959) 26-28.

PLENDERLEITH, HAROLD J., impreuna cu Warner, A., "Note tehnice in conservarea documentelor", Jurnal al Societatii de arhivari 1 (7) (1955-1959) 195-201.

PLENDERLEITH, H. J., "Comoara de argint de pe insula Sfantului Ninian: conservarea obiectelor", Antichitati 33 (132) (1959) 248-250.

PLENDERLEITH, H. J., si Philippot, P., "Climatologia si conservarea in muzee", Muzeul 13 (4) (1960) 242-289 (retiparita de ICCROM ca si Lucrari si publicatii No3).

PLENDERLEITH, H. J., si Philippot, P., "Climatologia si conservarea in muzee", Muzeu 13 (4) (1960) 201-241.

PLENDERLEITH, H. J., (neintitulat), Natura 187 (1960) 1052.

PLENDERLEITH, H. J., "Reminiscente din laboratoare", Irac 22 (1960) 20-22.

*PLENDERLEITH, H. J., "Centrul International de restaurare de la Roma si conservarea bunurilor culturale" in Muzee si colectii publicate de Franta si comunitate, Paris, Editia 24, iulie (1960).

PLENDERLEITH, H. J., "Konservatsiya drevnostey i proizvedeniy iskusstva" (Conservarea obiectelor antice si ale lucrarilor de arta), VTSILKR (Buletin al tuturor cercetarilor de laborator ale Centrului pentru conservarea si restaurarea lucrarilor artistice de muzeu, Moscova), Volumele 8 si 9 (1963) si Volumele 10 si 11 (1964).

*PLENDERLEITH, H. J., " Plumbul", in Primul Congres International care a tratat problemele conservarii lucrarilor de arta: Bronzul si Metalele neferoase, Spoleto (5-12 octombrie) (1964) 92-100.

*PLENDERLEITH, HAROLD, J., "Primul ajutor in sapaturile de teren al aliajelor din cupru" in Primul Congres International in problemele conservarii lucrarilor de arta: Bronzul si Metalele neferoase, Spoleto (5-12 octombrie) (1964) 143-156.

PLENDERLEITH, H. J., VOUTE, C., si Beaufort, C. C. Th. De, "Revizuirea Mohenjodaro: Prezervarea scaunului in varsta de 5000 de ani din cultura Vaii hinduse a pus o problema majora", Articolele Unesco 442 (august) (1964) 23.

*PLENDERLEITH, H. J., "Konservacija drevnostej i prozvedenij iskusstva" (Conservarea obiectelor antice si lucrarilor de arta) (locul?)(1964).

PLENDERLEITH, H. J., "Noua stiinta a conservarii artei", Curierul Unesco 18 (ianuarie) (1965) 7-10.

PLENDERLEITH, H. J., "Stiinta in ajutorul artei", Curierul Unesco 18 (1965) 7-10.

PLENDERLEITH, H. J., impreuna cu Voute, Caesar, si De Beaufort, Theodoor, "MohenjoDaro: comoara veche de 5000 de ani amenintata de distrugere", Curierul Unesco 18 (iunie) (1965) 22-26.

PLENDERLEITH, H. J., Conservarea obiectelor antice si operelor de arta, Centru International de studii pentru conservarea bunurilor culturale si Comitetul ICOM pentru laboratoarele muzeelor, Paris (1966).

PLENDERLEITH, H. J., "Paul Coremans 1908-1965" in Young, W. J., Aplicatii ale stiintei in examinarea lucrarilor de arta, Muzeul Obiectelor de arta, Boston, (1967) 9.

PLENDERLEITH, H. J., Conservarea obiectelor antice si operelor de arta, Ministerul Educatiei si Stiintei, Madrid (1967).

PLENDERLEITH, H. J., "Probleme in prezervarea monumentelor" in Conservarea proprietatii culturale: cu referinte speciale la conditiile tropicale, Muzee si Monumente Nr. 11, Unesco, Paris (1968) 124-134.

PLENDERLEITH, H. J., si Torraca, G., "Conservarea metalelor la tropice in Conservarea Proprietatii Culturale: cu referinte speciale la conditiile tropicale, Muzee si Monumente Nr. 11, Unesco, Paris (1968) 237-250.

PLENDERLEITH, H. J., Revista G.D.M. Cunha, Conservarea materialelor din biblioteci: un manual si o bibliografie privind ingrijirea, repararea si restaurarea materialelor din biblioteci, Metuchen, NJ (1967), in Studii de conservare 13 (3) (1968) 156-157.

PLENDERLEITH, H. J., "Muzeul si valoarea laboratoarelor sale" in Cladirea de cercetare Louise du Pont Crowninshield de la Muzeul Hanry Francis du Pont Winterthur, Winterthur, Delaware (1969) 9-14.

PLENDERLEITH, H. J., "Conservarea materialelor din biblioteci si arhiva", Analele Scolii Speciale pentru arhive si materiale din biblioteci de la Universitatea Romei 9 (1-2) (1969) 7-49.

*PLENDERLEITH, H. J., "Monumente: probleme care tin de prezervarea monumentelor" in Conservarea bunurilor culturale cu referinte speciale la conditiile tropicale, Muzee si Monumente XI, Unesco, Paris (1969) 134-135.

*PLENDERELEITH, H. J., si Torroca, G., "Conservarea obiectelor metalice in regiunile tropicale" in Conservarea bunurilor culturale cu referinte speciale la conditiile tropicale, Muzee si MonumenteXI, Paris (1969) 251-263.

PLENDERLEITH, H. J., Dicutarea Sedintei 1.2" in Doeringer, S., Mitten, D. G., si Steinberg, A., Arta si tehologia: un simpozion privind bronzul clasic, Cambridge, Mass.

PLENDERLEITH, H. J., si Warner, A. E. A., Conservarea antichitatilor si lucrarilor de arta: tratament, reperare si restaurare, Universitatea de Presa din Oxford, Londra (1971).

PLENDERLEITH, H. J., Revista lui G. J. Gettens, Bronzurile naturale chinezesti, VolII: Studii tehnice, Institutia Smithsonian, Washington DC (1969), Studii in conservare 16 (1) (1971) 29-30.

PLENDERLEITH, H. J., Prezervarea materialelor documentare in zona Pacifica: un ghid practic, Serviciul editorial al Guvernului australian, Canberra (1972).

PLENDERLEITH, H. J., "Ceasul tatalui tau bate?", Emisfera 16 (7) (1972) 28-33.

PLENDERLEITH, H. J., "Prezervarea si conservarea: formulare introductive" in Prezervarea si conservarea: principii si practici, ed. S. Timmons (Insemnari ale Conferintei Regionale Internationale Nord americane, Williamsburg, Virginia, si Filadelfia, Pennsylvania, septembrie 10-16, (1972), Washington DC (1976) XVII-XXI.

PLENDERLEITH, H. J., "Comentariu in mentinere: Asteptarile vietii, ale materialelor si problemele utilizarii vizitatorilor in crestere" in Prezervarea si Conservarea: principii si practici, ed. S. Timmons (Insemnari ale Conferintei Regionale Internationale Nord Americane, Williamsburg, Virginia, si Filadelfia, Pennsylvania, Septembrie 10-16, (1972), Washington DC (1976) 346-351.

PLENDERLEITH, H. J., "Prefata" in ICCROM Reveniri ale perioadelor: 1959-1979, Roma (1979).

PLENDERLEITH, H. J., "Editorial", Ziarele ICCROM 9 (1983) 2-4.

PLENDERLEITH, H. J., "Problemele conservarii monumentelor istorice, prima parte" (in arabica), Alturath wal-hadhara 8-9 (1986-1987) 380-393.

PLENDERLEITH, H. J., Restaurarea si conservarea obiectelor de arta si antichitatilor, Milano (1986).

PLENDERLEITH, H. J., "De ce sa prezervam trecutul?"-Partea 6", Inregistrare valabila de la Radioul Unesco, 7 locuri de Fontenoy, 75352 Paris, Franta.